În faţa oglinzii, la diferite vârste: femeia, de fapt, copila de ieri, începe prin a visa, pentru ca mai târziu, când păşeşte pe drumul bătrâneţii, să evite să-şi privească imaginea.
Feţita de opt ani se priveşte şi se vede Cenuşăreasă. Ajunsă la vârsta adolescenţei, pe la 15 ani, se priveşte din nou. Descoperă în oglindă imaginea surorii celei urâte. Şi atunci izbucneşte: „Mamă, nu pot merge la şcoală arătând în halul ăsta!“. La 20 se vede „prea grasă, prea slabă, prea înaltă, prea scundă, prea cu părul lins, prea creaţă“. Decide să iasă
oricum. Ajunsă la onorabila vârstă de 30 de ani, femeia se priveşte din nou în oglingă. Îşi dă seama că nu mai are timp să se aranjeze şi iese oricum.
La 40 de ani se priveşte şi se vede „curată“ şi iese oricum, pentru ca la 50 de ani să se privească şi să-şi spună „Sunt eu“ şi merge oriunde îşi doreşte. În schimb, la 60 de ani se uită la imaginea sa din oglindă şi îşi reaminteşte de toţi oamenii care nu se mai pot privi în oglindă. Iese şi cucereşte lumea. Ajunsă la 70 de ani, se priveşte şi vede înţelepciune, râsete şi abilitate, iese şi se bucură de viaţă. Pe la 80 consideră că nu trebuie să piardă vremea cu privitul în oglindă. Îşi pune pălăria violet şi iese să se bucure de lume.
