Constantin Brâncuşi şi Maria Tănase s-au legat pentru o vreme într-o poveste de amor. O dragoste dintre un sculptor celebru şi o cântăreaţă la fel de cunoscută şi apreciată.
Fiorii iubirii, suferinţa neîmplinirii, vorbele dure rostite la sfârşit de drum n-au reuşit să sfarme în cioburi o dragoste adevărată, precum cea nutrită de Maria Tănase pentru Brâncuşi. Stau mărturie în acest sens rândurile aşternute de Petre Pandrea în lucrarea „Brâncuşi, amintiri şi exegeze“.
Găsim aici, printre rândurile scrise, o Maria Tănase a cărei imagine era uşor diferită de cea pe care o cunoşteam: „Maria Tănase avea un tată cobiliţar oltean, născut în satul Bucovăţ de lângă Craiova, aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajuns la oarecare avere, care a îngăduit să-i dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent…
Maria ştia de frica lui Moş Tănase până la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat de care i-a fost teamă şi pe care l-a iubit cu stimă.
De ceilalţi nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă“.
În oraşul îndrăgostiţilor
Povestea de iubire între celebrul sculptor şi nu mai puţin faimoasa cântăreaţă a început în Paris, oraşul îndrăgostiţilor, la expoziţia din 1938, pe care „o serveau sub diriguirea lui D. Gusti… Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, al inteligenţei, a mondenităţii şi a solidarităţii provinciale“. S-au iubit. Fiecare a pus în această relaţie tot ce a crezut de cuviinţă. Dacă iubirea lui Brâncuşi a fost mai cumpătată, cântăreaţa avea, se pare, o adoraţie pentru acesta, împinsă până la fetişism.
Şi, totuşi, acest vis frumos al cântăreţei s-a curmat brusc, cu invective din partea lui Brâncuşi. „Neica Costache afirma, în final, obosit, că nu-i place cântecul Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar boceşte («Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!»)… Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori. Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti“, a relatat Petre Pandrea în lucrarea sa.
Nici chiar iubirea Mariei Tănase nu putea rezista în faţa unor astfel de jigniri, căci nu o dată a „ştampilat-o ca «bocitoare»“ şi a sfătuit-o ca să iasă din zaiafeturilor boierilor şi să ajungă la marele bocet antic şi la cânt, la operă şi recital, iar nu la crâşmă“.
Aşa se sfârşea o frumoasă poveste de iubire, poate singura adevărată pentru celebra cântăreaţă. Focul iubirii nu se stinsese, se pare, nici la moartea lui Brâncuşi, în 1957. „Maria Tănase l-a plâns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate. După câteva luni de durere s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi l-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu.
Dorea să se aşeze acolo pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate şi să crească generaţii noi de cântăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale, la început“.
Visul de a se retrage la Gorj ca profesoară de folclor muzical nu s-a realizat. Nu a murit la umbra stejarilor din Gorj şi a monumentelor lui Brâncuşi.
Portrete din sfera gingaşă a dragostei
Brâncuşi a iubit şi el, în felul său. Dovadă stau astăzi portretele celebre, născute din această sferă a vieţii intime. De exemplu, avem să aflăm, din aceeaşi lucrare purtând semnătura lui Petre Pandrea, că domnişoara Pogany a existat în realitate: „A fost iubirea simplă şi nemuritoare a lui Brâncuşi. O iubire pierdută în circumstanţele tragice ale Primului Război Mondial.
Domnişoara Pogany a fost o pictoriţă pe care amicii săi din acea perioadă (1908-1916), în frunte cu V. G. Paleolog, au decretat-o fără talent.
Se pare că poseda o frumuseţe stranie de madonă, plină de concupiscenţe, de modernitate, cu aer fatal lasciv, de o tulburătoare feminitate, care a privit şi care priveşte încă graţie lui Brâncuşi, aşa cum spune Peter Neagoe, prin milioane de vitrine ale modei apusene, prin paginile magazinelor ilustrate şi ale altor multor publicaţii de artă modernistă din întreaga lume“.
