Au trecut 20 de ani. S-a înălţat unul la doi ani, pentru consum, după atâţia ani de pâine pe cartelă. Mari, luminoase, cu oferte şi tam-tam la deschidere – supermarketurile după model occidental. S-au construit baruri, restaurante, terase. Au trecut 20 de ani în care am învăţat să ne înregimentăm, să plecăm capul, să vorbim fără să spunem nimic.
Erau strânşi în jurul unei bănci, undeva pe o stradă în apropiere de locul unde odinioară se ridicase temuta Bastilia. Se-auzea muzică şi ei se repezeau pe trotuar şi începeau, unul câte unul, dansul. Îşi contorsionau braţele, se aruncau pe ciment, îşi frângeau picioarele. Curat, armonios, ca într-un spectacol de balet. Pentru mine, mişcările erau perfecte. Dar ei se opreau şi apoi o luau de la capăt. În zilele următoare, am regăsit dansul de stradă în piaţa de lângă Centrul Pompidou, lângă atelierul Constantin Brâncuşi şi pe diverse alte străzi. Puşti de 14, 15 ani, fete şi băieţi, dansau cu frenezie, fiecare expunându-şi stilul în faţa celorlalţi, ca la un concurs cu juriu. M-am obişnuit repede cu ei, la fel cum m-am obişnuit cu tinerii care făceau pantomimă, cântau la diverse instrumente sau obiecte – care mai de care mai ciudate (se jucau cu sunetele scoase de un lighean) sau stăteau înşiraţi pe scările lungi de lângă Sacre Coeur şi de aiurea, cu blocul de desen pe genunchi, trăgând linii, contemplând umbre, făcând schiţe. Mi-am amintit de vremea când – eram în liceu pe-atunci – ne strângeam „la Statuie“, în faţa Palatului administrativ, şi fredonam odată cu cei care cântau la chitară „Fată verde cu părul pădure“…
Nervul
Mi-ar plăcea mult să-i văd pe stradă, oriunde, cântând, repetând fragmente din vreo piesă de teatru trecută în bibliografia de sesiune, încercându-şi creionul pe portrete sau prinzând frânturi de realitate. Mi-ar plăcea să-i văd dansând sau alegându-şi un colţ de trotuar unde să… facă desene pe asfalt. Mi-ar plăcea să-i văd, să-i aud. Să ştiu că fac ceva. Să ştiu că, în afară de două, trei asociaţii care au proiecte de pub-uri sau de aer liber, că în afara câtorva exemple de artă contemporană, „există nerv“…
Craiova e, însă, amorţită, inertă. Cu cât creşte pofta de consum, cu atât scade parcă nivelul de educaţie. „Oricât m-aş strădui să inventez un răspuns nou, un singur cuvânt îmi vine în minte: educaţia. Nu mă gândesc să trec problema în curtea învăţământului, deşi ştim că de acolo pleacă toate. Unde să înveţi să priveşti o lucrare artistică, să înţelegi ceea ce vezi, ceea ce citeşti, să întrebi, să ceri mai mult de la tine, de la ceilalţi, de la comunitate dacă nu în şcoală?“, rezumă cumva cauza acestei amorţeli Xenia Caro, critic literar.
Măştile pioşeniei
În Cluj, au folosit o fostă „fabrică de pensule“ ca spaţiu pentru galerii şi ateliere, aşa cum artiştii din Leipzig au transformat o fabrică de bumbac într-un loc al fundaţiilor de artă contemporană, în ateliere de creaţie şi tehnici de gravură – complexul „Spinnerei“. În Craiova, 20 de ani de „oportunităţi şi libertate de expresie“ au adus un „American Corner“ la Biblioteca Judeţeană, o galerie „Port Cetate“ şi o librărie „C’arte“ care aminteşte de Cărtureşti, un festival „Shakespeare“ inclus în Reţeaua Festivalurilor „Shakespeare“ din Europa, trupa Teatrulescu, Asociaţia GAG, câteva pub-uri, baruri sau restaurante unde se cântă live sau se joacă şi câte o piesă. Ultimele, structuri private. În rest e tăcere. Nu sunt voci, nu există curaj. Mulţi fug, pentru că spaima mediocrităţii nu le dă linişte. „Am şti, dacă am fi, că educaţie, cultură înseamnă curiozitate, creativitate, curajul să vorbeşti, să întrebi, să înţelegi, înseamnă spirit critic. Am şti, dacă am fi, şi n-am accepta în ruptul capului cele ce le vedem/auzim/primim gratis zilnic. Am şti, dacă am fi, că un eveniment artistic nu înseamnă festivism în jurul unui pahar de plastic, nu înseamnă parastas, nu înseamnă plictiseală soră cu moartea, nu înseamnă pioşenie, nu înseamnă, oricum ai răstălmăci, jocul grotesc al falsei prosternări la aniversare sau la comemorare, nu înseamnă ceva cu morţi, ci este de-a dreptul ceva pe viu. Am şti, dacă am fi, şi am avea pretenţii (de orice fel)“, adaugă Xenia Caro.
La teatru, cu clasa
Adrian Bojenoiu e curator independent. A absolvit Filosofia în Cluj şi acum e doctorand la Universitatea de Vest din Timişoara şi „Charles de Gaulle – Lille 3“ din Franţa. Face naveta între Craiova şi Bucureşti, încercând să promoveze arta contemporană în spaţiul internaţional. „Interesul oamenilor pentru cultură este din ce în ce mai marginalizat în România. Nu-şi mai găseşte defel locul între priorităţile cotidiene. Cine mai dă bani pe artă? Însă, cu cât vom consuma mai mult şi ne vom delecta cu divertismentul ieftin, cu atât ne vom înstrăina unii de ceilalţi şi calitatea vieţii se va deteriora“.
Cu peste 20 de ani în urmă, mergeam cu clasa la muncă patriotică. Învăţam să culegem un măr, o roşie, şi probabil să apreciem munca şi cartea. Acum mergem cu clasa la un spectacol, însă parcă nu este suficient să ducem copiii (preşcolari şi şcolari) cu turma la teatru şi nici să le promitem mai târziu două puncte la română, remarcă teatrologul Adriana Teodorescu. Educaţia nu se-ncepe la 30 de ani. Tinerii par să fie consideraţi carne de tun în îndeplinirea planului la spectacole, spectatori şi bilete vândute.
Până unde săpăm?
Sunt de vină reprezentanţii vieţii culturale, „ştabii“ instituţiilor, posesorii vremelnici ai pâinii şi ai cuţitului, consiliile judeţene şi locale? Sunt de vină oamenii din funcţii lipsiţi de talent, curaj, pricepere şi viziune şi pofta de câştig imediat? Sau resemnarea artiştilor, a celor care produc, a breslelor? „Ce îi împiedică pe scriitori să-şi atragă cititorii invitându-i la discuţii în jurul unei cărţi?“, se-ntreabă Xenia Caro. „Ce-i împiedică pe actori să organizeze întâlniri cu publicul real şi să-i deschidă gustul pentru ceea ce propun ei pe scenă? Ce îi împiedică pe artiştii plastici să născocească evenimente de care să se afle de preferat înainte şi nu după (în cel mai bun caz) înfăptuire? Ce împiedică arta să placă, să încânte, să provoace intelectual?“.
