Mulţi se apucă să scrie un jurnal de călătorie atunci când se duc în concediu, peste mări şi ţări, ca să nu uite cât de pitoreşti sunt locurile pe care le-au vizitat probabil o singură dată în viaţă. Nimeni nu scrie un jurnal despre o „călătorie“ banală până la colţul străzii sau până în centrul oraşului. Asta, fiindcă nimic nu i se mai pare interesant, s-a obişnuit, ba chiar s-a plictisit de toate lucrurile care-l înconjoară. Oamenilor din lumea „de acolo“, chiar şi un petic de cer neîngrădit le oferă emoţii egale cu una dintre minunile lumii moderne.
Eu sunt unul dintre oamenii de „acolo“, de la „răcoare“, care a avut privilegiul să facă o călătorie de neuitat pe străzile Craiovei, după opt ani în care am trăit în lumea de după gratii. Aş spune că am trăit trei zile în Craiova şi m-am simţit la fel de bine ca vizitatorii New York-ului.
Toată „aventura“ a început într-o vineri, 8.08.2008, dis-de-dimineaţă. Parcă nu-mi vine să cred că ziua asta a sosit. Încerc să mă „primenesc“, pentru că vreau să arăt la fel ca oamenii „de dincolo“. N-o să port tricou cu mânecă scurtă peste cămaşă cu mânecă lungă, fiindcă n-am înţeles acest lucru. O fi vreo chestie trendy a oamenilor normali…
În sfârşit, vine clipa cea mare şi gardianul îmi spune să-l urmez.
8.08.2008, pe la ora 11.00. Mă îndrept spre poarta care duce către lumea „de dincolo“. La „graniţa“ dintre cele două lumi, reprezentanţii penitenciarului se asigură că totul e OK. Încerc să spun un „mulţumesc“, care să exprime toată bucuria pe care o trăiesc. Mă aşteaptă o bună amică, venită să mă „ridice“. Apoi păşesc către lumea la care am visat atât. Mă concentrez să trec cu dreptul peste pragul uşii, către lumea de afară.
Călătoria începe pe strada V. Alecsandri, o stradă de care mulţi se feresc. Mie mi se pare frumoasă. Admir peisajul. Case colorate, maşini străine, oameni grăbiţi. Cred că în perioada în care am lipsit a avut loc invazia telefoanelor mobile. Toată lumea vorbeşte în mers, cu încrâncenare la unul, două sau chiar trei telefoane, după posibilităţi. Cred că nici nu-şi dau seama cât de caraghioşi sunt. Probabil că sunt dependenţi de obiectul pe care-l ţin lipit de ureche.
Timpul trece mai repede în lumea oamenilor liberi.
Amica mea are treabă, aşa că ne despărţim. Eu îmi continui călătoria. Cu telefonul lipit de ureche (mă adaptez uşor), îmi stabilesc „agenda zilei“, ca un om modern.
Mă întâlnesc cu un vechi prieten. Pe vremuri, era pasionat de televiziune. Acum a făcut din asta o afacere şi a ajuns un om de succes. Un fel de Berlusconi al oraşului. Mergem să mâncăm la o terasă care pe vremuri nici nu exista.
Acum, totul e mai „distins“, chiar şi la o banală terasă. Telefonul nu-mi dă pace deloc. Cunoştinţe din trecut, care au aflat că am revenit în lumea lor, vor să mă salute. Unul a ajuns politician de succes, altul şi-a lansat revista lui la Bucureşti. Îmi dau seama că m-au depăşit cu toţii, dar cred că-i pot ajunge din urmă pe unii.
8.08.2008, după-amiază. Călătoria continuă. Mergem la un uriaş magazin – îi zice hypermarket – de la intrarea în oraş. Să tot cumperi! Aer condiţionat, vânzătoare zâmbitoare, preţurile sunt doar un detaliu.
Îi imit pe colegii de cumpărături, care parcă se răzbună pe rafturi, şi pun în coş tot ce-mi cade în mână. Acum, asta se cheamă terapie prin shopping. Încă aştept să văd rezultatele… Prietenul meu, Berlusconi de pe Jiu, are treabă (afacerile, deh!), aşa că rămân singur în centrul oraşului. E prima clipă pe care o trăiesc de unul singur. Trebuie să ajung la altă întâlnire, la o distanţă de zece minute de mers. Păşesc, uitându-mă cu atenţie în stânga şi-n dreapta.
În centru, străzile sunt aceleaşi dintotdeauna, dar, ca într-un joc Lego, parcă cineva a pus o faţadă nouă vechilor construcţii.
Mi se face un pic teamă – e acel sentiment pe care îl ai atunci când mergi pe gheaţă. În sfârşit, mă întâlnesc cu foşti colegi. E ca şi cum ne-am fi văzut ieri. Aproape că îmi vine să-i întreb dacă pot să-i ajut cu ceva, la calculator sau la emisie. Deşi tentaţia e mare, mă abţin, totuşi, gândindu-mă că s-ar putea să-i încurc.
8.08.2008, seara. Apare şi amica de dimineaţă cu alţi doi prieteni. În seara asta, ei sunt ghizii prin lumea teraselor craiovene. Pe Unirii, acestea sunt puse la punct, cu decor plăcut, lume bună şi preţuri un pic cam piperate. Cu toate astea, atmosfera e agreabilă. Pe vremuri, Unirii era o arteră pe care puteai să mergi, atâta tot. Acum e un loc unde te simţi bine. Turul teraselor continuă. Deja totul e profilat… Specialităţi româneşti, Irish pub, terase cu actori… Curios pentru mine, oamenii se simt bine. Pe vremuri, parcă nu ştiau să se distreze aşa.
9.08.2008. Ziua e la fel de încărcată. Sunt invitat la prânz şi trebuie să fac impresie bună. Cutreier oraşul după nişte flori, dar nu găsesc. Probabil că vânzătorii şi-au schimbat locul. Mă descurc pe asfaltul care se topeşte de căldură. Cumpăr un cadou. Vânzătoarea îmi dă restul. Mă concentrez să recunosc noile bancnote. Când cred că a terminat de numărat, îi mulţumesc. Dar mai trebuia să numere. Am şi uitat de câte ori s-au schimbat banii de când locuiesc „acolo“… Prânzul e OK. N-am uitat să ţin furculiţa în mâna stângă.
9.08.2008, după-amiază. După ce am văzut cum arată oraşul, acum mergem la ţară. Schimbările nu sunt la fel de mari. Încă sunt drumuri de pământ prin comună, iar copiii tot desculţi merg. Aflu că, dacă ajungeam peste o săptămână, picam exact la nunta unui prieten. Viitorul ginerică mi-o prezintă pe viitoarea mireasă, mândru de alegerea făcută. Vorbim despre trecut, le spun „casă de piatră!“ şi mâncăm în cinstea evenimentului.
9.08.2008, seara. Ne întoarcem în oraşul care s-a mai răcorit odată cu lăsarea serii. Călătoria mea pe străzi continuă într-un cartier „muncitoresc“. Aer condiţionat, plasme şi chiar jacuzzi. Cei care mă găzduiesc mi-au fost ca o a doua familie, pe vremuri. Nu s-au schimbat nici acum, după opt ani, şi asta mă bucură. Au reuşit în carieră, cu preţul unei vieţi mult mai agitate.
10.08.2008. E ultima zi pe care o voi petrece în lumea liberă, aşa că am de gând să profit de fiecare clipă. Gazdele îmi fac o surpriză. Mergem la grătar, unde vin şi alţi foşti colegi cu familiile lor. Mititei, bere, fotografii care să ne amintească de aceste zile. Pădurea e plină de oameni care petrec în weekend. Noroc că şi-au găsit timp.
10.08.2008. Ultima seară a călătoriei. Mă întâlnesc cu amica şi mergem „la fântâni“. Le-am văzut la televizor, dar, când stau lângă ele, totul e altfel. Spectacolul oamenilor care privesc e la fel de impresionant ca jocul de lumini şi apă. E ca şi cum jeturile de apă dirijează corul de copii, care exclamă în cor… „uau!“ atunci când explodează ţâşnitorile. Asta m-a lăsat fără cuvinte, dar m-a şi liniştit, fiindcă am înţeles că oamenii din lumea „de dincolo“ mai au sentimente, pot fi impresionaţi şi nu trăiesc doar pentru a munci şi pentru a vorbi la telefon, ca nişte roboţi.
Aflu că nişte prieteni s-au întors dintr-o călătorie (altfel decât a mea). Mă grăbesc să-i întâlnesc. S-au schimbat şi au copiii mari. Îmi dau seama că ăsta e singurul lucru important pe care l-am pierdut în lupta cu timpul. O să pot să mai am o slujbă bună, o situaţie materială deosebită, fiindcă depinde doar de mine. Dar n-o să mai pot da timpul înapoi… Îi felicit pentru copiii lor şi mă gândesc că poate, într-o zi, o să-i prind din urmă.
Ultima zi. Trebuie să fiu înapoi la închisoare la 11.00. Culmea, mă grăbesc să ajung. Din fuga maşinii, mă uit pe geam, de parcă aş vrea să păstrez imaginile, cât mai mult, în minte. Destinaţie finală. Uşa roşie se deschide. Se aude o voce: „A venit Pampu din permisie!“.
Marius PAMPU
