„Matca“ a continuat seria spectacolelor găzduite de Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman“, în cea de-a treia zi dedicată lui Marin Sorescu.
Valer Dellakeza şi Anca Dinu, actori ai Teatrului Naţional „Marin Sorescu“, au pus în scenă miercuri seară piesa „Matca“. Reprezentaţia, în regia şi scenografia lui Bogdan Cristian Drăgan, trebuia să înceapă la ora 18.00. Minutele trecuseră puţin peste, aşa că lumea aştepta liniştită fie în curte, fie pe holul Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman“ încheierea ultimelor repetiţii şi implicit începerea spectacolului. Am avut ocazia să-i reîntâlnim printre spectatori pe bătrâneii care cu o seară înainte îşi făceau griji că trebuie să părăsească sala de spectacol mai devreme decât prevedea programul, pentru că pe scena Filarmonicii „Oltenia“ altă reprezentaţie îi aştepta, dar şi pe tinerii spectatori liceeni, cărora doamna de logică le lansase invitaţia la teatrul sorescian. Audienţa este mai numeroasă, ne-a trecut un gând prin minte. Am avut dreptate căci la câteva minute după deschiderea uşilor sălii de lectură, care găzduia reprezentaţia, încăperea s-a umplut.
Între moarte şi viaţă
Într-un decor simplu, un cearşaf uriaş care acoperea podeaua, dar şi fundalul, o masă pe care erau sprijinite câteva scânduri de stejar, un tron, de altfel, cum aveam să aflăm ulterior, actorul Valer Dellakeza, tatăl din „Matca“ lui Sorescu, îşi culegea grâul de colivă. Se pregătea să plece spre alte meleaguri. Anca Dinu, fiica, o femeie care avea să aducă pe lume un prunc, într-o seară în care cerul parcă se dezlănţuise, tocmai se întorcea de la râu, acolo unde oamenii se hotărâseră să întărească digul, căci „Nici nu se uscase bine primul potop când se hotărâse să se dezlănţuie un al doilea…“ .
Ostenită de greul drumului, femeia se simţea inundată, dar nu de ploia care cădea neîncetat, ci „de fericire“. „Ce contează că digul stă să se dărâme, că vine potopul?“, vine replica. Ajunsă acasă, la căldura căminului, îşi găseşte tatăl pregătit să plece din lumea asta. Un dialog despre moarte, dar şi despre viaţă începe să curgă. „Stau şi mă gândesc dacă m-or primi ăştia la judecata de apoi“, spune bătrânul tată, căci un ciorap fusese luat pe dos. Şi dialogul continuă: „Omul, când trebuie să se termine, nu mai are mintea limpede, la mine văd că-i limpede“. Limpezimea este tulburată: „Unde a pus mă-ta căciula aia?“. Răspunsul femeii măcinate de chinurile facerii îl mulţumeşte pe bătrânul tată: „Tată, dar mama a murit acum cinci ani“. Realitatea îl tulbură, găseşte însă puterea să se reculeagă, glumind, din nou, pe seama morţii: „Las-o, că şi aşa trebuie să o duc în mână, cică nu-ţi dau ăia voie cu ea pe cap. În iad e prea cald, iar în partea cealaltă nu poţi sta cu căciula pe cap în faţa sfinţilor“. Gândurile îi sunt întrerupte de durerile facerii ce-o chinuiau pe fiica sa, căci cel mic se pregătea să vină pe lume. „Pe mine mă jeleai? Lasă că e bine. Vine acum altul. Nu rămâne casa pustie. Ai grijă să fie băiat!“.
Durerile femeii sunt şi mai intense. Tatăl lasă moartea să mai aştepte, mai are câteva vorbe de spus în viaţa asta. „O, mă, că nu mori! Vezi de treabă! Aşa îţi este ţie greu, că eşti intelectuală. Mă-ta mare se ducea cu mâncare la câmp pentru oameni şi se întorcea cu plodul în baniţă. 14 a făcut. Îi făcea la umbră de mărăcin. 14 a făcut şi n-a mai murit. Eu am fost al 13-lea. Întotdeauna am fost al 13-lea. De aia mă curăţ“, şi un regret răzbate: „Ce rău îmi pare că te-am dat la şcoală! Acum năşteai ca proasta… Dacă şi găinile ar ţipa când ar oua, ce jale ar mai fi aici!“.
Ultimele dorinţe se fac auzite: „Dacă mor, să mă îngropaţi şi pe mine la oraş… Nu. Că pun ăia ceasul să sune la cap. Îţi dai seama ce-ar fi să sune şi soarele când răsare“ şi „Să-i puneţi numele Ion! Nu. Stan. Nu, că am avut noi unul în sat care toată viaţa a păscut caprele. Să-i spui Vasile… Să nu-i spui Jack, că-l dau dracului. Să nu-mi pociţi voi numele băiatului. Eu atât vă spui“. Şi mintea i se întunecă din nou, semn că sfârşitul era aproape.
Un om moare. Altă viaţă apare. Şi apa inundă casa. Femeia devenită mamă îşi ridică pruncul spre cer, elicopterul va veni şi-l va salva, aşa că nu încetează a-l implora: „Respiră, bă băiete! Respiră!“. Îi salvează, căci, vorba bătrânului întruchipat de marele actor Valer Dellakeza: „Tot ce e de la Dumnezeu trebuie să trăiască“ .
