Tot mai multe firme apelează la factoring în această perioadă, adică banca finanţează o firmă pentru o factură neîncasată de aceasta de la un client
Firmele găsesc metode inedite de a avea lichidităţi într-o economie în care plata facturilor între partenerii de afaceri durează, în medie, peste 120 de zile. O procedură bancară relativ simplă a devenit „monedă de schimb“ pe timpul crizei între partenerii de afaceri. Băncile de top se bat pe clienţii din domeniul „corporate“, adică din rândul companiilor, dar cererea vine şi de la firme care solicită tot mai des operaţiuni de factoring către bănci. Zilele trecute, directorul regional corporate al BCR, Radu Cîrstea, preciza că pe perioada crizei clienţii băncii (persoane juridice) „au fost interesaţi de finanţarea comerţului“ în special de partea de factoring, care poate asigura o bună încasare a creanţelor. Factoringul înseamnă că o firmă se duce la bancă cu o factură neîncasată a unui client, iar banca finanţează firma, urmând ca ulterior, când se plăteşte factura, banii să fie încasaţi de bancă direct sau printr-o firmă specializată în asigurarea acestor riscuri comerciale. Şi alte bănci de top care activează în Craiova recunosc faptul că factoringul este din ce în ce mai căutat pe piaţa locală a afacerilor. Dar nu oricine poate să-şi deconteze astfel facturile emise către clienţi, pentru că nu toate firmele sunt agreate de bănci. Dacă o firmă nu plăteşte, de regulă, atunci banca nu va credita furnizorul, compania care a emis factura, deci factoringul pică. „Cererea de factoring a crescut pe perioada crizei. Numai că la noi sunt doar anumiţi furnizori şi clienţi agreaţi cu care putem face factoring şi la care le putem sconta facturile“, a spus reprezentantul Raiffeisen Bank.
Contează cine are de plătit factura
Cu cât compania care are de plătit o factură către un furnizor de bunuri sau de prestări servicii este mai mare şi de notorietate, cu atât mai repede acceptă banca factoringul pentru un client mic. Factoringul îşi are rostul la facturi care au scadenţă peste 60 de zile. Dacă firma care emite factura nu poate aştepta de la client să i-o plătească în 60 de zile, atunci apelează la factoring, plăteşte băncii un comision, iar banca îi decontează factura respectivă. Un bancher din BRD susţine că factoringul presupune ca riscul să fie preluat de o terţă persoană, de regulă o firmă de asigurare a creditelor, care face şi un scoring, un rating al clientului care trebuie să achite factura. În funcţie de punctajul obţinut (scoring), banca decide dacă acceptă sau nu factura pentru ceea ce se cheamă factoring. Reprezentantul BRD exemplifică în ce condiţii se face un factoring: „O firmă mică, un IMM, livrează pietriş pentru un constructor mare şi are de încasat 100.000 de lei pe lună, să spunem. Dar constructorul plăteşte doar la 60 de zile, pentru că aşa sunt regulile lui de contabilitate, timp în care IMM-ul nu poate aştepta. În aceste condiţii, furnizorul de pietriş vine la bancă şi obţine banii pe factură, dar numai dacă clientul său este unul bun“. În cazul în care clientul – firma care trebuie să achite factura la termen – nu plăteşte la cele 60 de zile scadente, atunci intervine firma de asigurări şi preia riscul. „Este un mijloc eficient de finanţare a cash-flow-urilor pentru firme care au de încasat bani de la firme bune, dar ideea este că termenele de plată ale facturilor trebuie să fie mai mari de 60 de zile, ca să se justifice factoringul“, a explicat bancherul din cadrul BRD. Asigurătorul de credite cel mai des întâlnit la băncile de top este Coface, o firmă englezească, având operaţiuni şi în România.
Definiţia factoringului
Potrivit dicţionarului economic, factoring înseamnă o „metodă prin care o societate comercială se poate elibera de debitele sale comerciale prin vinderea lor către anumite instituţii financiare. Operaţiune prin care forme specializate se angajează să încaseze facturile neîncasate de societăţile comerciale contra unui comision“.
