Analist politic de excepţie, Ion Cristoiu consideră că lupta politică, bătălia pentru putere din România acestor zile au dus la fapte precum cele scrise de Ion Luca Caragiale
În ajunul referendumului din 29 iulie, Ion Cristoiu a acordat, prin telefon, un interviu în exclusivitate pentru GdS, vorbind despre evenimentele din această vară fierbinte, dar a abordat şi alte subiecte interesante.
I.J.: Cea de-a 25-a carte scrisă de dumneavoastră, „Agentul CIA cu talpa ruptă“, lansată luna trecută, a marcat şi împlinirea a 20 de ani de existenţă a cotidianului Evenimentul zilei, la fondarea căruia aţi avut un rol deosebit de important. Cartea este, de fapt, „România lui Ion Cristoiu“. Volumul „Agentul CIA…“ va fi urmat de altul, pe aceeaşi temă şi scris tot cu ironie dulce-amară?
I.C.: Am vreo 30 de caiete de proză scrise de-a lungul anilor. Astfel că, după acest volum, „Agentul CIA…“, vor urma şi altele. Evident, dacă viaţa politică nu va fi atât de tulbure ca acum, încât să mă oblige să mă preocupe mai mult gazetăria decât proza. Aţi remarcat foarte bine că această carte, ca şi altele de fapt, abordează „România lui Ion Cristoiu“: o Românie veselă, inconştientă, iresponsabilă, lipsită de orice conştiinţă a procedurilor, o Românie asupra căreia s-au năpustit regulile Uniunii Europene, reguli pe care România le aplică aiurea, aşa cum, culmea!, a aplicat până şi regulile comunismului. La noi, în Moldo-Valahia, fie că este dictatură, fie că este democraţie, orice regulă este deformată până când devine comică.
I.J.: Credeţi că România s-a predat, cum se spune, FMI-ului?
I.C.: Nu s-a „predat“, nu e corectă exprimarea. România s-a adresat FMI-ului, nu a venit FMI-ul. Probabil că, dacă România nu ar fi avut probleme financiare, nu s-ar fi întâmplat asta. Dacă ţara noastră n-ar fi avut probleme privind democraţia, probabil că nu s-ar fi predat Comisiei Europene. Orice deficienţă, orice slăbiciune economică sau în materie de democraţie nu face decât să slăbească forţa României pe plan internaţional.
I.J.: Pe un zid din centrul Craiovei se află scris: „Ce se întâmplă cu noi?“. Chiar aşa, ce se întâmplă cu noi? Sărăcie, mizerie… Este suficient să ne plângem, să băgăm capul în nisip, iar dumneavoastră (şi mulţi alţii) să scrieţi?
I.C.: Ziceţi că ar fi sărăcie şi mizerie… Nu cred! Altceva este în România: şi în 2012 ne dăm seama de un adevăr, pe care eu îl ştiu din istoria României, şi anume că unele standarde, de regulă venite din Occident, sunt prea devreme faţă de evoluţia societăţii româneşti. România de la 1866 încoace a evoluat prin standarde, prin legi, prin măsuri venite din afară, care corespundeau unei anumite realităţi şi care, aplicate în România, au dus la fapte precum cele scrise de I.L. Caragiale…
I.J.: Tot suntem în anul Caragiale!
I.C.: …Suntem, într-adevăr, în anul Caragiale. Şi nu întâmplător suntem în anul Caragiale! Eu compar mult perioada tranziţiei de la socialism la capitalism cu perioada lui Caragiale, deoarece şi atunci România a avut o tranziţie: de la turcisme, fanariotisme la, să spunem, occidentalisme. La fel avem şi acum… Această trecere, tranziţie, nu se face pe o societate deja pregătită. Observaţi şi dumneavoastră că la majoritatea populaţiei din România – după cum s-a văzut şi în aceste zile – nu există conştiinţa statului de drept, nu există, mai ales, conştiinţa procedurilor ş.a.m.d. Rămânem uimiţi când vedem reacţia ţărilor occidentale la ceea ce se petrece în România în aceste zile.
Explicabil. Noi nu gândim ca occidentalii. Pentru noi, legea, procedurile sunt făcute ca să le eludăm. Nu direct, bărbătește, ci pe șest, șmecherește.
Revenind la finalul întrebării, cum că eu şi mulţi alţii doar scriem… Sper că nu este un reproş. Asta ne-a mai rămas, să scriem. Ce pot să fac mai mult? Bâtă de miner nu am, politician nu sunt – ca să pot influenţa, bogat nu sunt – ca să pot să mituiesc… Nu‑mi rămâne decât arma tradiţională a peniţei, ca să zic aşa. Să-i spunem tot peniţă, deşi mulţi dintre noi scriem la calculator.
La referendumul din 29 iulie, mă aştept la fraude
I.J.: Cum este acum, în această vară fierbinte din toate punctele de vedere, România noastră? Este ţara noastră într-un moment de cumpănă? Ce credeţi că se va întâmpla cu România după 29 iulie?
I.C.: România este, într‑adevăr, într-un moment de cumpănă. De ce? Nu aş fi crezut că bătălia pentru putere în România poate să îmbrace forme monstruoase. Deşi, gazetar în istorie – eu nu mă consider istoric – ar fi trebuit să-mi reamintesc că, în istoria României, lupta politică, lupta pentru putere, a dus la lucruri mult mai grave decât cele de acum.
Ce se va întâmpla cu România după 29 iulie? Depinde numai şi numai de rezultatul referendumului.
I.J.:În ce sens?
I.C.: Nu mă refer la prezenţa la vot, ci la voturile poporului român, de pro sau contra. Dacă preşedintele suspendat, Traian Băsescu, va obţine un scor acceptabil în favoarea sa, atunci relaţia între preşedinte, guvern şi parlament va fi echilibrată. De ce? Deoarece, până la urmă, şi adversarii preşedintelui vor înţelege că poporul vrea o putere distribuită. Dacă preşedintele va câştiga la „masa verde“, ca la fotbal, va continua criza politică. Şi asta deoarece adversarii lui Traian Băsescu vor considera că nu are legitimitate şi, în consecinţă, vor încerca să-i mai ia din puteri. Dacă pierde Traian Băsescu – dar pierderea va trebui să fie la un scor concludent, nu una la un scor pe muchie de cuţit şi cu fraude (la care eu mă aştept) – ne aşteaptă o perioadă de criză. Desigur, oricât de mari vor fi fraudele, nu pot răsturna un vot hotărâtor. După părerea mea, cel mai grav lucru ar fi ca după referendumul de la 29 iulie să nu avem un vot clar. Acest vot al poporului, într-o parte sau în alta, ar limpezi lucrurile şi una dintre părţi, nu ştiu care dintre ele, cea însă învinsă categoric va renunţa la continuarea competiţiei.
I.J.: Ar fi exclus ca în anii următori să-l vedem pe Traian Băsescu prim-ministru al României? Din câte îl ştiţi pe omul politic Traian Băsescu, această funcţie, de prim-ministru, este un rol secret visat de preşedintele suspendat al României?
I.C.: Nu cred că Traian Băsescu îşi propune imediat un rol… Punctul meu de vedere – şi pe care i l-am spus direct şi lui Traian Băsescu – este că eu nu mai văd, indiferent de rezultatul referendumului din 29 iulie, cel puţin pentru o perioadă de timp nu lungă, un rol de putere a preşedintelui. Băsescu are opt ani de preşedinţie, a făcut foarte multe lucruri, foarte multe l-au costat ca imagine şi cred că ar avea nevoie de o perioadă de opoziţie pentru a se încărca cu un mare capital politic pentru a face altceva.
Mă consider scriitor
I.J.: Ce vă consideraţi: ziarist, analist politic, eseist, scriitor?
I.C.: E o întrebare interesantă… Eu mă consider scriitor. Din nefericire, această glorie de gazetar (să-i spunem, mă rog, faimă) omoară orice definiţie a scriitorului Ion Cristoiu. Chiar dacă în unele reviste literare apar cronici pozitive despre cărţile mele, chiar dacă Alex Ştefănescu a scris în „Istoria literaturii române contemporane“ (1941-2000) – o carte monumentală – vreo patru pagini mari despre opera mea, chiar dacă sunt prezent în dicţionare, în opinia publică eu rămân gazetar. Şi este foarte greu de biruit această părere, care pe mine mă deranjează. Eu mă consider, repet, scriitor.
I.J.: Care este relaţia dumneavoastră cu Uniunea Scriitorilor (US) din România?
I.C.: Anul trecut, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, Gabriel Chifu, m-a întrebat dacă sunt membru al US. I-am spus că, deşi am 24 de cărţi (atâtea aveam în 2011), nu sunt. M-am dus, am făcut cerere de înscriere, am plătit cotizaţie şi am devenit membru al US, primind şi o legitimaţie. Şi am constatat că alţii sunt membri ai US cu mult înaintea mea, având doar o carte sau o broşură publicate! Nu pun atât de mare preţ pe apartenenţa la o uniune de breaslă.
I.J.: Aţi revoluţionat presa română, aţi dat lovituri după lovituri şi, în prezent, sunteţi unul dintre puţinii profesionişti rămaşi în media. V-aţi ales cu glorie, bani şi înjurături?
I.C.: Cred că din activitatea de presă m-am ales mai mult cu înjurături. Românii sunt latini şi sunt pătimaşi. Opiniile lor politice trebuie întotdeauna să fie sau cu unul, sau cu altul. Şi uită foarte repede… E interesant că, uitându-mă pe postările la editorialele mele, constat această patimă. Scriind zilnic în Evenimentul Zilei, sunt înjurat în fiecare zi! E un mare dezavantaj ăsta. Uitându-mă pe comentarii, mai descopăr, printre altele, şi amnezii… Se uită că eu m-am luptat cu toţi preşedinţii României, că am fost adversar al lui Ion Iliescu, al lui Emil Constantinescu, al lui Traian Băsescu – până în 2009…
I.J.: Aţi fost şi condamnat în aceşti ani!
I.C.: Am pierdut şi procese, am dat vreo 700 de milioane de lei vechi, dar asta-i o altă discuţie. Dacă aş spune cuiva că eu încă din ianuarie 1990 am fost împotriva lui Ion Iliescu probabil şi-ar face cruce, crezând că sunt cel de acum. În general, activitatea de presă a marilor gazetari a fost vremelnică, deoarece ea nu rezistă în timp.
Sub patronajul lui Nicu Ceauşescu, am putut să fac foarte multe lucruri îndrăzneţe
I.J.: Nu e cazul şi al dumneavoastră. Sunteţi gazetar din anii ’70!
I.C.: Am făcut gazetărie din 1968 încoace. În România însă orice încercare de a fi echilibrat, de a fi analist, eşuează, mai ales în momentele de tensiune politică, cum sunt cele electorale, când românii văd politica în acelaşi fel cu fotbalul! Ei văd în referendum, în alegeri, un fel de meci în care trebuie să faci parte neapărat dintr-o galerie pro sau contra.
I.J.: Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, tot presă aţi face?
I.C.: Dacă ar fi s-o iau acum de la capăt, dar având deja conştiinţa a ceea ce înseamnă să fi jurnalist (câtă pierdere de timp şi de talent), probabil că n-aş mai lua-o. Dacă aş fi însă tânărul de atunci, înnebunit să publice chiar şi o notiţă, probabil că aş lua totul de la capăt. Cu vârsta şi cu experienţa din 1968, probabil că tot presă aş face, chiar dacă ar fi presă comunistă.
I.J.: Până la Revoluţie aţi fost, chipurile, omul lui Nicu Ceauşescu. Acum, domnule Cristoiu, al cui sunteţi?!
I.C.: Faţă de alţi democraţi, eu nu mă feresc de trecut, nu mi-am scos din biografia mea perioada de activitate din presa comunistă, nu mi-e ruşine. Nu mi-ar fi ruşine nici dacă mi s-ar spune că aş fi fost „omul lui Nicu Ceauşescu“, afirmaţie absolut exagerată. N-am fost un apropiat al lui Nicu Ceauşescu, ci am lucrat la unele publicaţii – Scânteia Tineretului, Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST) – care erau sub patronajul lui Nicu Ceauşescu. Şi sub acest patronaj, am putut să fac foarte multe lucruri îndrăzneţe.
I.J.: De ce credeţi că vă lăsa Nicu Ceauşescu să faceţi „multe lucruri îndrăzneţe“?
I.C.: Nu ştiu. Probabil că istoria va lămuri… În sensul acesta am avut un noroc că am nimerit la ziare care erau în ograda lui Nicu Ceauşescu. N-aş fi făcut niciodată Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST) sau Secvenţa dacă n-ar fi fost această protecţie a lui Nicu Ceauşescu, dar nu faţă de mine, ci faţă de toţi cei care erau mai îndrăzneţi în acest domeniu.
I.J.: Cum vi s-a părut omul Nicu Ceauşescu? Am înțeles că aţi fost la cafele cu el…
I.C.: Ei, la cafele?! Am fost doar de două ori la el în birou şi atunci deoarece am cerut audienţe. Prima oară i-am solicitat o locuinţă, una mai aproape de redacţie, eu locuind undeva la marginea Bucureştiului. Evident, nu am primit vreo vilă, aşa cum s-ar putea crede, ci un apartament situat într-un bloc în apropierea sediului Scânteii Tineretului. A doua oară a fost când am plecat la Revista Teatrul. Dacă mă gândesc la moguli, la patronii de presă de astăzi sau chiar şi la politicienii actuali şi îi compar cu Nicu Ceauşescu, ţin să subliniez că Nicu Ceauşescu mi s-a părut un om de o politeţe desăvârşită. Nu m-a primit stând cu picioarele pe masă, ci s-a ridicat, a ieşit de la birou, a făcut tot protocolul de politeţe… Şi cine eram eu? Un redactor şef adjunct… Acesta-i adevărul. Au fost spuse numai prostii despre el, multe neadevăruri. Eu o să afirm cu consecvenţă realitatea. Nicu Ceauşescu era dintr-o altă generaţie şi mult mai complex decât încercăm să-l prezentăm noi acum.
Nu lovesc pe cel căzut la pământ şi mă enervează cel puternic
I.J.: Vă mai întrebasem al cui sunteţi acum?
I.C.: Al nimănui! Dumneavoastră îmi puneţi o întrebare care o pun şi unii care vor să mă înjure…
I.J.: N-am adresat-o în acest sens, n-am această intenţie!
I.C.: Înţeleg… Am o slăbiciune: când cineva este foarte puternic, fie că este vorba de o personalitate sau de un partid, eu simt nevoia să-l atac. Când este căzut, simt nevoia să-l apăr. Aşa se explică şi relaţia mea cu Traian Băsescu. Până în 2009, când Băsescu era foarte puternic şi puternic fiind făcea abuzuri, el a avut în mine un adversar. După 2009, când am văzut că s-a creat o întreagă coaliţie politico-mediatică împotriva lui, am simţit nevoia să nu mă înscriu în corul acelor critici. Aşa am procedat întotdeauna. Să nu uităm şi cazul Ion Iliescu: după ce a decăzut, prin 1997-1998, i-am luat apărarea când puterea de atunci, CDR, îl călca în picioare.
I.J.: Cum se spune, nu loviţi într-un animal rănit, lovit…
I.C.: Nu lovesc pe cel căzut la pământ şi mă enervează cel puternic. Probabil că şi cel puternic va ajunge la un moment dat căzut la pământ. Dacă este un om politic inteligent, ştie să lase loc de bună ziua cu mine deoarece va avea, la un moment dat, nevoie de mine tocmai când cei care îi cântă azi în strună, mâine îl vor părăsi.
I.J.: Cine este, în opinia dumneavoastră, cel mai puternic om al zilei din România, acum în iulie 2012?
I.C.: Deocamdată, cel mai puternic om din România este Dan Voiculescu, cel care a făcut din doi oameni politici, Victor Ponta şi Crin Antonescu, marionetele sale. De ce le-a făcut, cum de a reuşit..? Rămâne o enigmă, dar care se va dezlega în curând, într-o lună-două-trei…
I.J.: … Chiar aşa, „marionete“?!
I.C.: Este clar că cei doi joacă cum le cântă Dan Voiculescu. Probabil că îi şi şantajează cu trustul lui de presă, nu pot să-mi dau seama, dar în foarte multe din acţiunile iresponsabile ale celor doi intuiesc presiunea lui Dan Voiculescu.
I.J.: După Revoluţie, Zig-zag-ul condus de dumneavoastră avea, la un moment dat, un tiraj de vreo 600.000 de exemplare! Acum aproape toate ziarele tipărite supravieţuiesc. Credeţi că, într-un final, presa tipărită va eşua?
I.C.: A fost un moment în care n-am crezut că presa tipărită va eşua, dar mi-am schimbat părerea. Cred că presa tipărită este pe ducă, deoarece presa electronică este mai accesibilă, este foarte uşor de citit din orice colţ al lumii şi nu cere un atât de mare efort. O variantă electronică a unui ziar se poate citi la miezul nopţii, pe când un ziar tipărit îl poţi citi doar dacă mergi să ţi-l cumperi de la chioşc sau să aştepţi poştaşul să ţi-l aducă acasă. Atenţie însă: acest succes al ziarelor electronice nu înseamnă dispariţia săptămânalelor sau a lunarelor. Spaţiul electronic este bun pentru maximum una sau două file de manuscris. Un material mare, de istorie, de analiză, nu poate fi citit în acest spaţiu electronic, un spaţiu care este făcut să citeşti totul în viteză, o ştire cu o fotografie, atât.
I.J.: Craiova, pe vremea când dumneavoastră eraţi director la revista Teatrul, era catalogată capitala teatrului românesc. Aţi fost şi la o premieră la Teatrul Naţional din Bănie în septembrie 1989, aţi văzut aproape toate spectacolele Naţionalului craiovean susţinute în Bucureşti, aţi scris despre trupa olteană… Ce ziceţi de trupa de astăzi a Teatrului Naţional din Bănie?
I.C.: Aveţi dreptate, am fost la Craiova înainte de evenimentele din decembrie 1989. Am văzut doar câteva spectacole, „Unchiul Vanea“, „Paznicul de la depozitul de nisip“… N-am mai urmărit apoi spectacolele Naţionalului din Craiova din cauza acestei blestemate activităţi de gazetar. Să nu uitaţi că la 64 de ani (Ion Cristoiu este născut pe 16 noiembrie 1948, la Găgești, n.r.) sunt singurul gazetar care are emisiune la TV în fiecare seară, cu excepţia zilei de sâmbătă! Nici măcar colegii mei mai tineri de la B1TV nu au emisiune în fiecare seară. Am şi editoriale în Evenimentul Zilei, scriu şi cărţi… La un moment dat, chiar aş vrea să mă duc la spectacole de teatru, aşa cum făceam înainte de 1989. De aceea nu pot avea păreri despre Naţionalul craiovean de astăzi…
I.J.: Cum se vede Bănia din Capitală?
I.C.: Nu ştiu mai nimic de Craiova, n-am fost în oraşul dumneavoastră din 1989. Ştiu doar că s-a schimbat primarul… N-am timp de ieşiri din Bucureşti… Poate închid ăştia presa şi atunci o să am şi eu timp de viaţă personală!
