Doua surori din Mehedinti au trait marti cea mai frumoasa zi din viata lor: au primit atâtea cadouri si gânduri frumoase cât pentru toti anisorii lor nefericiti de pâna acum. Binefacatoare le-a fost o românca stabilita in SUA, care, citindu-le povestea in GdS, a hotarât sa le ajute pentru tot restul vietii!
Erau pe maidanul din vârful coastei Plaiului, se jucau. Aproape de casa, sa nu piarda din ochi ceaunul cu mâncare de pe foc. Dar si sa alerge intr-un suflet, in cazul in care barbatul – tatal lor – se intorcea pe nepusa masa. Atente la orice zgomot, ba chiar inspaimântate de fiece om care urca din vale, abia aveau vreme sa se bucure de joaca. Atunci când au vazut masina mare, argintie, a Caravanei au incremenit in mijlocul poienii, nedumerite. Iar când aceasta s-a mai si oprit in fata lor, semn ca venise la ele, au ramas cu gura cascata. Tremurând, nestiind daca sa plânga sau sa râda, amestecând fericirea cu spaima, cu neincrederea, cu bucuria! Abia atunci când cutiile pline de minunatii au inceput sa ocupe curtea casei prapadite, abia atunci si-au dat frâu sentimentelor. Alergând de la una la alta, deschizându-le nerabdatoare, cotrobaind curioase in haine, jucarii, pachete cu mâncare, scotând fiecare lucru in strigate de uimire si punându-l apoi la loc, sa nu se murdareasca, fetitele traiau cea mai frumoasa zi din viata lor! Nicicând nu mai primisera asemenea cadouri! Nicicând nu avusesera rochite atât de moi la atingere, ca de printese. Si, mai ales, niciodata nu avusesera atâtea jucarii, atâtea papusi dragalase si ursuleti de catifea! Ore in sir au dat ocol cutiilor in culmea fericirii, le-au incercat pe toate, s-au jucat cu toate. Iar când au crezut ele ca a fost destul au trecut la lucruri serioase, de oameni mari, asa cum erau ele. Au invatat cum se prepara laptele praf, piureul de cartofi, macaroanele si cum se deschide o cutie cu conserve. Iar la urma – deliciul suprem – au aflat ce gust are Nessquick! Cu toate bunatatile din jur, cu toate lucrurile minunate despre care nici nu stiau ca exista si cu fotografia binefacatoarei lor tinuta strâns la piept, Maria si Vasilica au trecut mai usor chiar si peste inspaimântatorul moment al fiecarei zile: intoarcerea tatalui lor. De data aceasta insa nu a mai contat – nici privirea lui aspra, nici cuvintele grele, nici bataia pe care aveau s-o primeasca, dupa program, inainte de culcare. De data aceasta stiau ca cineva se gândea la ele si ca avea sa le ajute de acum incolo sa schimbe si sa uite viata nefericita de pâna acum!
Poveste din Plai
Maria si Vasilica Marghescu sunt din satul Plai, comuna Breznita, judetul Mehedinti. Maria are zece ani si a trecut in clasa a cincea. Sora ei, Vasilica, va merge in clasa intâi in aceasta toamna. Are doar sapte anisori. De când se stiu, fetitele au dus o viata lipsita de bucuriile unei copilarii obisnuite. Nici nu implinise Vasilica un an si mama lor a plecat. Le-a parasit, le striga de fiecare data tatal lor, parca invinovatindu-le pe ele de problemele celor mari. Varianta satenilor este insa alta: femeia a plecat de spaima batailor si a vietii nenorocite pe care o ducea alaturi de un barbat pentru care familia, nevasta si copiii pretuiau mai putin decât o picatura de tuica. A vrut atunci sa ia copilele cu ea, dar o ultima bataie insotita de amenintari crunte a convins-o sa lase totul in urma… Maria si Vasilica au ramas singure, sa creasca din te miri ce. Nici nu invatase bine sa zgârie bastonasele pe hârtie, si Maria stia sa faca ciorba, mâncare, sa spele si sa aiba grija de orataniile din curte. Vasilica a urmat-o si ea curând, fetele luându-si in serios rolurile de femei in casa. Fara sa stie cum arata o papusa, fara sa aiba timp de joaca – si nici voie! – fara o vorba de mângâiere care sa le aline suferintele provocate de batai, copilele au invatat sa-si accepte copilaria asa cum era: trista, pustie, dureroasa. Dominate de singurul sentiment puternic – groaza de tatal lor – Maria si Vasilica s-au obisnuit sa creada ca viata nu poate fi altfel. Pâna marti, când ochii lor au stralucit pentru prima data de fericire…
O românca de aur
Povestea celor doua surori din Plai a aparut in GdS pe 8 aprilie. In aceeasi zi, o doamna de suflet a contactat redactia, cu rugamintea de a-i transmite adresa si toate datele necesare pentru a putea lua legatura cu ele. Din acel moment, binefacatoarea surorilor Marghescu – Violeta Mitroi – a fost in contact permanent cu GdS, cu Primaria Breznita, cu preotul din sat, alaturi de care a cautat neincetat o cale de rezolvare a situatiei deplorabile in care traiesc fetitele. Sâmbata au sosit din SUA – tara in care s-a stabilit doamna Mitroi acum multi ani – zece colete, toate cu haine, jucarii si alimente pentru Maria si Vasilica. Intre timp, au fost trimise altele, ce urmeaza sa soseasca in toamna. Si, asa cum declara Violeta Mitroi, cadourile pentru fetite vor continua sa vina multa vreme de aici inainte, iar acestea nu vor fi numai cu obiecte de imbracaminte sau mâncare. Vor fi daruri care sa le schimbe celor doua copile viata!
„Nu trebuie sa va mirati de gestul meu. Va spun o scurta biografie: eu m-am nascut in Calafat. La patru ani, mama mea m-a parasit pentru totdeauna: a murit. Avea doar 26 de ani… Tata s-a recasatorit la Bailesti si dupa doi ani a cazut bolnav la pat. Era constient ca este pe moarte, asa ca pe mine m-a dat de suflet unei familii. Am dus-o bine vreo trei ani, pâna când si cel de-al doilea tata a murit. Sotia lui – mamica – s-a recasatorit cu un barbat care nu ma accepta in casa. Un timp am fost copil al strazii, pâna m-a gasit cineva si m-a dus la sora mamei mele (in Bucuresti). Nici acolo nu am stat mult. Am fost data la orfelinat la Târgu Neamt, apoi la profesionala, pâna la 18 ani. Pe scurt, Dumnezeu mi-a purtat de grija si m-a ferit de orice rau. Anii au trecut, am ajuns in America. Si aici am dus-o greu la inceput, ca orice emigrant singur. Am reusit totusi sa-mi gasesc serviciu, dar soarta mi-a mai rezervat o surpriza: am avut un accident la compania unde lucram. O doctorita cu suflet si un avocat m-au ajutat sa câstig procesul. Pe lânga el, am obtinut o pensie. Atunci am facut o juruinta: DOAMNE, TU M-AI AJUTAT, MI-AI DAT MULT, MULT MAI MULT DECÂT TI-AM CERUT! ACUM, DOAMNE, EU VREAU SA-I AJUT PE ORFANI, PE SARACI SI NEVOIASI! Caci este scris sa nu uitam de saraci si când dam sa dam fara strângere de inima sau parere de rau!“, a scris intr-o scrisoare emotionanta, adresata GdS, Violeta Mitroi, motivându-si gesturile sale nobile. Pentru ca, din primavara pâna acum, nu doar surorile Marghescu din Plai au fost preocuparea doamnei Violeta. Marius Pampu – ziaristul aflat de ani de zile dupa gratii din pricina unei zile fatale -, Andreea Tudor din Giubega – alta copila orfana si nefericita, precum si multi alti oameni necajiti despre care Gazeta de Sud a scris la vremea respectiva. Pentru toti, Violeta Mitroi sufera si se bucura! Pentru toti, ea este o românca deosebita!
