Apele Dunarii au transformat localitatile din sudul judetului Dolj in tabere de sinistrati. In timp ce casele si munca lor de-o viata zac sub ape, oamenii din tabara Rast, Macesu de Jos, Plosca sau Cârna tanjesc dupa viata lor simpla dinainte de inundatii.
Macesu de Jos a fost o localitate bogata, cu oameni gospodari, mândri de comuna lor. Dunarea insa le-a luat tot, si bogatia, si mândria, iar acum nu le-au mai ramas decât amintirile. Fiecare satean refugiat pe dealul din zona La Pietris isi aminteste cu lacrimi in ochi de gospodaria lui si de viata pe care o avea inainte ca apa sa ii rapeasca munca de-o viata. „Aveam situatie buna si eram printre fruntasii comunei. Am muncit de la 16 ani ca sofer si pe timpul lui Ceausescu o duceam bine si imi permiteam chiar sa merg in concedii la munte si la mare. Dar eu mi le-am petrecut pe toate muncind sa fac avere, iar acum toata averea mea se intinde pe o suta de metri“, a spus Ion Badi, din comuna. Acum, in gospodaria lui nu mai are decât apa, iar casa lui sta sa cada. „Cu trei masini de armata am carat lucrurile din casa si am lasat acolo ce era mai vechi. Acum stau intr-un vagon pe care mi l-a imprumutat un var. Vaca, oile, cele peste 80 de pasari si patru porci le-am adus aici si cu ele imi omor timpul. In loc sa ma duc la prasit, ca e timpul, stau si car tot ce am pe câmp, ca a venit apa mare de un metru peste munca mea si peste pamântul meu din care nu pot sa mai scot un gram de cultura“, se tânguia barbatul. Ioana, nevasta lui Badi, era ocupata. O closca tocmai scosese pui si vaca trebuia sa fete. „Inainte ma trezeam la cinci sa potolesc pasarile si animalele, sa ud si sa plivesc in gradina, dar acum ma trezesc si plâng pentru ca stau pe câmp si gradina care era ca si copilul meu nu mai e. Bine ca am salvat pasarile si animalele ca sa mai am si eu o ocupatie“, a spus femeia. Singura speranta pe care familia Badi o mai are e ca guvernul o sa faca o evaluare corecta si daca va primi despagubiri va putea sa isi ridice o noua gospodarie. Nici nu vrea sa auda de locuintele modulare pe care autoritatile le-au promis.
O viata de munca pentru nimic
Paulina Nedelea are 80 de ani si toata viata ei a muncit din greu pentru ce a avut. Din experienta, stie ca statul nu te ajuta niciodata la necaz si tot singur iesi la liman. „Eram sigura pe ce am facut cu mâinile mele, ca am facut casa ducându-ma pe jos la Segarcea sa iau ciment, si nu am nevoie de casa de la stat. Mai bine sa traga pamântul peste mine aici sa se termine o data. Aveam casa mare, trei odai si doua odaite care acum au cazut, ca noi am fost oameni bogati din tata in fiu. Numai ca Dumnezeu la batrânete mi-a luat tot, si barbatul, si baiatul, si acum casa“, a spus batrâna.
Si familia Cadea a avut casa mare in sat si acum sta pe câmp intr-un cort improvizat. „S-a ales praful de tot. Numai avem decât animalele cu care stam aici pe câmp. Ne sculam cu noaptea in cap, ca asa am facut o viata, si asteptam sa se lumineze ca sa vedem daca a mai crescut apa. Am muncit o viata pentru nimic“, a spus Vasile Cadea. Vecina lui de cort, Filofteia Stani, nu regreta ca nu a stat nici o zi din viata degeaba. „Am muncit, dar am si avut. Sunt singura si am si cal si doi porci si peste 60 de pasari. Am fost bogata de mica, dar acum am ajuns o cersetoare si stau pe câmp la fel ca putorile satului si astept mila oamenilor. Nu vreau mila nimani, nici a statului, nici a altora. Nici casa nu mai fac, dar nici in cotetul guvernului nu stau“, a zis Filofteia. Mai retras statea Cornel Pachina, pentru ca el nu se numara printre gospodarii satului si nu avea ce povesti. Apa i-a luat si putinul pe care il strânsese pentru familia lui. Spera insa ca guvernul le va intinde si sinistratilor de aici o mâna de ajutor. „Nu sunt bogat, dar am familie mare si bani putini. Acum nici acoperis nu mai avem si, daca nu ne da statul ceva, aici murim, ca de la vorba pâna la fapta e cale lunga“, a spus Pachina.
„Stam pe buza santului si asteptam sa primim o jumatate de pâine“
Oamenii din Rast nu au pierdut numai casele si agoniseala, ci si un mod de viata. Daca inainte de venirea apelor pamântul si animalele le ocupau toata ziua, acum stau in tabara, pe marginea santului, si asteapta ajutor. „In sat ne ocupam cu agricultura si tineam animalele. Eu ma trezeam la ora 6.00, mulgeam vaca, dupa care o duceam la pascut. Dupa aceea mergeam la câmp, cei care nu aveam serviciu. Seara potoleam pasarile si animalele, iar pe la 21.00 intram in casa, pentru ca dimineata o luam de la capat. Acum stam pe buza santului si asteptam sa primim o jumatate de pâine. Ne mai ocupam de animale; in rest, asteptam. Nu e nimic de munca aici, nu avem ce face toata ziua. Care nu are pamântul sub apa s-a apucat de semanat; care nu are sta. Macar sa vina sa ne ia cu masinile si sa ne duca undeva la munca. Am auzit de casele alea pe care le aduc, doua camere si bucatarie, parca, dar sa vedem cum sunt“, povestea Costel Ionascu.
Oamenii isi plâng, pe lânga case, pamântul si culturile distruse de ape. „Ce a fost nu mai e. Nu s-a mai ales nimic din vie, ceapa, usturoi si ce mai pusesem in pamânt“, a mai spus Ionascu.
Ioana Diricliu tânjeste dupa viata lasata in urma. A stat o perioada la Craiova, la fiica sa, insa s-a intors in tabara, pentru ca nu putea trai la bloc, departe de pamânt. „Casa noastra a cazut toata si nu am ramas cu nimic. Inainte lucram pamântul, gradina si tineam animalele. Acum nu facem nimic toata ziua. Stam si privim la unul si la altul. Am fost o saptamâna la fata, la Craiova, dar am plecat ca nu puteam sa stau“, a declarat femeia.
„Nici inainte nu o duceam bine, dar macar aveam casa noastra“
Angela Iocolan se gândeste mai mult la cei patru copii ai sai decât la casa pierduta. „Ne descurcam greu aici, cu cele doua fete si doi baieti ai mei. Avem aproape patru saptamâni de când traim aici, in cort. Copiii trebuie sa se duca la scoala, dar nu sunt conditii de calcat si spalat, iar curent nu avem ca sa isi faca si ei lectiile seara. Mai vin suparati de la scoala, de la Bailesti, dar asta este, copiii sunt rai. Nici inainte nu o duceam bine, dar macar aveam casa noastra. Mergeam la câmp, la munca si ca sa mai strângem un ban de curent sau mâcare, ne duceam si la claca. Acum stam cu mâna intinsa, ca sa ne dea ceva“, a marturisit Angela.
Si Nicolae Floarea spune ca a pierdut nu numai casa, ci si lucrul care ii tinea in viata – pamântul. „Cât era ziua de lunga, munceam pamântul. Puneam rosii, castraveti, tucara, ceapa, usturoi, nu aveam nevoie de piata. Acum stau, nu mai am ce sa fac. Ziceau ca ne dau locurile de case, ca mai puneam acolo o rosie, ceva, dar nu au facut nimic pâna acum“, a spus Floarea.
„Daca nu ne dau nimic pentru ele, nu stiu ce o sa facem cu animalele“
Oamenilor din tabara de la Rast singurele lucruri de valoare care le-au ramas sunt animalele. Le ocupa timpul si, pentru ele, se bucura si se supara. Faptul ca autoritatile nu le-au adus furaje pentru animale ii nemultumeste. „M-am inscris pe lista cu trei vaci, un cal si porcii, dar nu ne-au dat nimic. Tinem animalele pe câmp, in iarba, dar când trece primarul le luam, ca e pamântul lui si se supara. Daca nu ne dau nimic pentru ele, nu stiu ce o sa facem cu animalele“, a spus Angela Iocolan.
Florea Aristel spune ca furajele pentru animale au sosit deja, insa sunt tinute in sat de aproape o saptamâna. „A venit un tir cu nutret, acum o saptamâna, dar nu au dat nimic din el. Se duc toate la primarie si nu mai vezi nimic, parca le-ar lua apa. Asa au facut si cu motorina. Au adus tone pentru camioanele cu care am scos lucrurile din sat, dar au dus combustibilul la Seaca si noi ne-am platit singuri transportul. Eu am dat doua milioane de lei ca sa imi car lucrurile“, a declarat barbatul. Iulian Silisteanu, primarul din Rast, spune ca in curând oamenii din tabara vor primi si furaje. „Acum lucram la oboarele pentru animale, pentru ca vrem sa le inchidem pe toate la un loc, pe categorii. Când vor fi gata aceste tarcuri, se vor da si furajele, pentru ca o sa avem un control strict, nu ca acum, când animalele sunt tinute pe lânga corturi si pe câmp. Apoi, vor toti furaje când câmpul e plin de iarba. Daca le impart pe toate acum, la iarna ce sa le mai dau“, a declarat primarul.
Viata sinistratilor merge mai departe, dar inima lor a ramas la gospodariile unde au muncit din mosi-stramosi.
Sprijin umanitar
Firmele grupului Steilmann – Modexim, Craimodex si Steilmann Modexim Craiova – au organizat ieri o noua actiune de ajutorare a sinistratilor din localitatea doljeana Macesu de Jos. Ajutoarele au constat in produse (peste 1.000) si pachete cu alimente (apa minerala, pâine, conserve de carne), valoarea acestora ridicându-se la 300 de milioane de lei vechi. Aceasta actiune vine la o saptamâna dupa ce firmele mentionate au acordat ajutoare familiilor sinistrate din Bechet, care s-au ridicat la peste 500 de milioane de lei vechi si au constat in alimente, paturi si produse de imbracaminte.
