Exista oameni care cer totul de la viata pentru a se simti impliniti. Exista insa si oameni care ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dimineata, pentru fiecare dupa-amiaza cu soare si pentru fiecare noapte cu vise. Chiar daca noaptea si-o petrec pe canapeaua din holul unui spital, chiar daca viseaza la doi metri patrati unde sa-si adaposteasca putinul. Exista oameni pentru care fericirea nu are nimic in comun cu verbul „a avea“. Elena Bobosca este unul dintre ei. Fosta bibliotecara, fosta femeie de afaceri, fosta sotie, fosta mama, fosta proprietara de apartament, Elena isi duce acum zilele cu ajutorul cartilor, iar noptile cu ajutorul asistentelor de la Spitalul de Urgenta Craiova, care ii permit sa doarma pe canapeaua din holul institutiei. Paradoxal, femeia nu-si percepe viata ca pe o tragedie. Citeste o carte pe zi si lumea interioara pe care si-a creat-o este fabuloasa. „Poate ca sint mult mai fericita decit orice om care are o casa, o familie si caruia nu-i lipseste nimic. Pentru ca printre ei sint o gramada care habar nu au pentru ce traiesc!“.
E greu de crezut ca poti sa mai zimbesti cind nu mai ai nimic. Ca poti sa iti intelegi si sa iti accepti destinul chiar daca te-a adus pe marginea prapastiei. Elena vorbeste despre lucrurile care au adus-o pe ea pe marginea prapastiei cu seninatate, fara dramatism, punindu-le sub semnul lui „asa a fost sa fie“.
„Traiam in Craiova, aveam apartament aici si doua fete: una maritata, cealalta plecata si ea de acasa. Fratele meu a venit cu ideea sa ne apucam de afaceri. Am facut schimb de apartamente si m-am mutat in Vilcea, unde era si el. Noul apartament l-am pus gaj pentru imprumutul din banca, sa demaram afacerile. L-am pierdut si am ramas pe drumuri. Fratelui nu i-a pasat prea mult. Avea atunci, prin ’94, mai multe masini, apartamente, magazine. Dar Dumnezeu nu doarme. Cu timpul le-a pierdut pe toate si acum traieste si el, la fel ca mine, de pe o zi pe alta, intr-o casa la Cotofenii din Dos. N-am nici o satisfactie din asta. Nu ma bucura nenorocirea lui. Doar ma amuza“.
„Din carti nu s-au facut niciodata bani“
Atunci a inceput declinul. Elena si-a pierdut si fetele, care n-au mai vrut sa stie de ea si a ramas pe drumuri, cu ce avea pe ea, fara nici o posibilitate de a face rost macar de bani pentru medicamentele cu care sa-si trateze cancerul hepatic si inima bolnava.
„Fetele sint in Craiova. Nu stiu unde stau, nu stiu ce mai fac. Nu vor sa ma mai cunoasca. De afurisite ce sint, altfel nu imi dau seama. M-am chinuit sa le cresc singura, sint divortata din ’86… Dar nu mai conteaza. Tragedia este ca sint bolnava. Altfel m-as fi descurcat perfect“.
Fara adapost si familie, Elena a fost nevoita sa se descurce. Si, ca o ironie, a pus pe roate o mica „afacere“ care chiar a functionat si functioneaza in continuare, nu ca acelea demarate de fratele ei. „Asa trebuia sa fac de la inceput. Sa ma apuc de ce stiam si am facut o viata, nu sa-l ascult pe frate-meu si sa-mi dau apartamentul pentru afaceri. Am fost bibliotecara. Toata viata am lucrat cu cartile. Ele mi-au umplut zilele si noptile. Acum vind carti vechi. Le iau de la batrini si le vind pe taraba. Nu fac bani decit sa maninc. Oricum, din carti nu s-au facut niciodata bani. Nici autorii, nici vinzatorii. Dar supravietuiesc“.
O minte plina de „un bloc cu carti“
Elena a fost internata la Spitalul Judetean din Craiova din cauza bolii de care suferea. Atunci a descoperit si noua ei „casa“: canapeaua din holul Urgentei. „Iarna stau cu chirie, dar preturile ma omoara. Vara dorm pe canapea. Ma lasa asistentele. M-au inteles. Asta e viata! Ma culc la doua si ma trezesc la patru, patru jumatate. Imi aranjez taraba si ziua stau la soare si vind carti. De fapt, mai mult le citesc eu, ca de vindut… Am citit nu o biblioteca, nu o camera, ci poate un bloc plin cu carti. Toate mi-au trecut prin mina si termin de citit cam una pe zi“. Elena spune ca asta a ajutat-o sa mearga mai departe. Sa vada frumosul din oameni si sa se bucure de fiecare zi. Este multumita de viata ei. Un singur lucru ar implini-o.
„Sint zece ani de cind ma chinuiesc pe drumuri. Trei- patru luni cu chirie, restul pe canapeaua din spital. Si in cele doua-trei ore pe care le dorm pe noapte, nu visez decit un singur lucru: doi metri patrati. Atit. Doi metri patrati unde sa stau eu si cartile mele“.
