Dupa ce s-au gasit, Ion si Mirela au vrut sa scape de saracia din casele parintilor si au inceput sa traiasca in alte neajunsuri, in satul Lazu din comuna Terpezita. Era in 1990 si au crezut ca evenimentele de la sfirsitul anului ’89 o sa le schimbe si lor viata. Le-a schimbat-o, dar nu in bine! Cu putinii bani pe care-i strinsese baiatul au luat o bucata de pamint, pe coasta unui deal, care, daca nu s-ar fi gasit ei sa o ia, ar fi ramas si acum necumparata. Acolo era ridicata o casuta din chirpici, unde credeau ca o sa ingroape saracia si o sa infloreasca bunastarea la care spera orice familie tinara. La scurt timp dupa ce s-au mutat, au constatat ca locuinta lor se sprijinea intr-o rina si era plina de furnici. Pe primul lor copil nici nu aveau curajul sa-l lase singur in casa pentru ca devenea parca dintr-o data locul de inspectie al tuturor furnicilor. Anii au trecut si dupa ce s-a nascut si al cincilea copil au darimat casa, ca altfel cadea peste ei.
Zina trista
Loredana, Robert, Cristina, Madalina, Adrian si Angelica sint copiii familiei Lazar. Fetita cea mare are noua ani, iar cea mica are doar sase luni. Primii doi copii se duc la scoala zgribuliti si dezbracati doar pentru ca acolo este locul unde primesc un pahar de lapte si un corn. Cartea nu se lipeste de ei pentru ca nici ei nu prea stau de ea. Dupa primele doua ore de scoala, in pauza mare, Loredana fuge acasa sa duca surorii mai mici cornul primit de la guvern. Nu se indura sa-l manince ca rasplata pentru gerul pe care-l infrunta pina la scoala. Stie ca micuta plinge de foame si ca nu-i mai ajunge laptele de la mama pentru ca nici mama nu maninca zile intregi. Cea mai grea pentru Angelica, zina cea trista, este ziua de luni. Lunea vine dupa doua zile in care sora ei nu-i poate da cornul. La sfirsitul saptaminii, copiii se string intr-un pat si asteapta mila vreunui consatean sau mila Domnului. O coaja de piine, o firimitura de mamaliga, un os de pe care n-a fost mincata toata carnea, orice, numai sa fie. Si de multe ori nu e! De foame incepe sa le fie si frig, iar ochii mirati, cum numai ai copiilor mai pot fi, ratacesc intruna spre usa pe care spera sa intre cineva. Si nu intra! Cind noaptea bate la usa proptita in nuiaua nearsa inca pe foc, Angelica incepe sa plinga. Si ea stie ca pina miine nu mai poate veni nimeni, iar bucatica ei de piine uscata nu-i mai poate astimpara foamea. Si plinge, si plinge pina da in sughitul de care nu poate scapa nici in somn. Cind se trezeste, iar fixeaza usa cu privirea, usa pe care din nou nu intra decit vintul. Copiii lui Lazar nu stiu sa rida si nici sa zimbeasca.
Mai e mult pina la dragavei!
Numai doi ani are Adrian, penultimul copil al lui Ion si al Mirelei, si deja este un „batrin serios“. Ultimele convulsii prin care a trecut l-au speriat. Mama sa nu stie ce sa-i faca, iar pentru doctori nu are bani. De cite ori le face, lupta singur cu ele. Greu e cind i se intimpla noaptea. Pina aprinde cineva o luminare, pina e gasit intre ceilalti cinci, aproape ca isi revine. Ar trebui sa-l vada un specialist, dar drumul costa mult si familia a uitat culoarea banilor. Le e mai la indemina ciurul de malai sau de faina cu care se imprumuta Mirela prin sat. Vorba vine ca se imprumuta, ca nimeni nu indrazneste sa-l mai ceara inapoi. Sa ceri de la gura a sase copii… Popa si-a facut mila de ei si, cind a venit cu icoana prin sat, le-a dat un calendar bisericesc. Din pomana de la biserica nu prea le da! Fiecare cu greutatile lui si cu nevoile lui! Membrii familiei Lazar au inceput sa faca socoteli. Cite zile mai sint pina apare urzica, pina la dragavei si cite pina la secerat, cind lumea e mai darnica si maninca si ei piine pe saturate. La Lazar in casa cresc sase copii si nimeni din sat nu stie cum, nici macar el, care si-a pus ultima speranta in oameni pentru a iesi si din iarna asta.
