Singurul fost camin de nefamilisti din orasul Bailesti arata de mai multi ani ca dupa bombardament. Blocului cu patru etaje i s-au furat usile, ferestrele, instalatiile electrice si tot ce s-a putut desprinde si subtiliza. Ploaia si vintul isi fac de cap, distrugind ceea ce oamenii nu au mai putut fura. Blocul, care pare mai potrivit pentru cartierul general al stafiilor si vircolacilor din povestile de groaza spuse la gura sobei, adaposteste, daca se mai poate spune asa, doua familii mai sarace decit orice fel de inchipuire.
Un copil de patru luni vede lumina printr-o folie ce tine loc de geam
Viorel Manolescu, la cei 37 de ani, ar trebui sa fie capul familiei pe care si-a facut-o. In urma cu mai multi ani, cind gasea de lucru pe la IAS-uri, nu-si putea inchipui ca va privi la fetita lui de patru luni si la baietelul de trei ani doar ca la niste guri in plus care pling intruna de foame si in curind si de frig.
Pentru ca erau prea multi in casa parinteasca, in urma cu un an, si-a luat nevasta si baiatul si s-au adapostit in caminul de nefamilisti. A crezut ca va sta doar citeva zile si va gasi un loc mai bun, in care al doilea copil sa se nasca si sa creasca. In camera pe care a ocupat-o n-a putut sa agoniseasca decit un pat si citeva lucruri cu care noaptea isi acopera copiii.
„Cind se facea porumbul, o duceam mai bine pentru ca mai luam si fierbeam, sa uitam de foame. Acum, nici oamenii nu au porumb si, daca primaria nu ne da ajutorul social, murim ca niste ciini, ca omul iti da o data, de doua ori cite o strachina de mincare, dar pe urma… Nu stiu ce o sa facem la iarna, ca nici macar o soba de tinichea nu am putut cumpara“, a spus Viorel.
Sorina, fetita sotilor Manolescu, care a implinit patru luni, o duce cel mai bine. De bine, de rau, mama ei o alapteaza si ride fericita de cite ori soarele patrunde prin folia ce tine loc de geam. In toata camaruta nu gasesti nici macar o firimitura de piine cu care sa se hraneasca o furnica. Nicolae, baietelul de trei ani, mai capata cite o coaja de piine de pe la portile celor ce au un codru. Viorel si Victorita, parintii celor doi copii, au renuntat sa mai lupte cu viata si asteapta ceva ce nu va veni nicicind.
Din lac in put
Dupa ce a facut trei copii, Luminita Ciobanu s-a trezit ca i-a luat foc casa si i s-a imbolnavit barbatul de TBC. Casa o numeste ea, dar, in realitate, era o singura camera netencuita, din bolovani, acoperita cu cartoane si ce a mai gasit pe unde a umblat. In fostul camin de nefamilisti a apucat sa-si faca o soba de caramida linga care aduna tot felul de vreascuri uscate si nu-i de mirare daca va lua si aici foc.
Mult timp a trait cu ce agonisea din Spitalul Orasenesc, unde, pentru tot felul de munci, primeau si ea, si copiii ceva de mincare. Nu vrea sa plece la parintii ei, la Caracal, pe motiv ca acolo ar fi prea multi, nu vrea sa intre in casa socrului pe motiv ca acesta este nebun si internat la Poiana Mare, nu face decit sa se vaite. Acum nu are decit o singura preocupare: sa faca rost de bani ca sa cumpere lubenitele la care pofteste de mai mult timp. A ajuns sa-l invidieze pe barbatul ei, care, la spital, are si pat, si masa si nu este nevoit sa umble dupa bucatura de piine in fiecare zi. Luminita se gindeste la o boala ca la o binefacere, ca la ceva ce te scapa de griji.
