Trei suflete se sfirsesc de nefericire si boala

Natalia Stan s-a asezat suparata pe pragul rupt. E furioasa. Pe oameni, pe casa in care sta, pe cine o intreaba de vorba, pe viata. Nu mai primeste pe nimeni cu sufletul deschis, pentru ca aceasta slabiciune a costat-o scump: ori si-a facut sperante in van, asteptind ziua de miine cu inima strinsa, ori batjocura lumii i-a catranit sufletul.

„Da, sint amarita, si ce? Parca nu mai sint si altii pe lumea asta?“, se rasteste ea la fiecare, cautind sa se faca nevazuta printre zidurile coscovite. De cinci ani, acolo, intre darimaturi, si-a strins tot ce mai are pe lume: o fata, o nepoata si doua-trei strachini.

„M-au demolat de trei ori: o data din Rovine, apoi de pe Girlesti. M-am mutat la bloc, dar incepuse privatizarea si m-am gindit sa ma apuc si eu de ceva, sa aiba copiii de toate dupa moartea mea. Am vindut apartamentul si mi-am facut societate. Dar n-a fost sa fie… Banii s-au prostit din timp in timp“, povesteste Natalia. La 67 de ani, femeia pare inca in putere. Necazurile au macinat-o insa pe dinauntru, iar veninul strins mai rabufneste cind si cind. Atunci, privirea ei arsa de soare si vint se aspreste.

„Imi e rau de la fumat, dar altfel nu ma mai linistesc“, explica ea, aprinzindu-si o tigara. Apoi continua „Am avut casa, am avut barbat. S-au dus toate. Am lucrat la Fabrica de mobila, iar acum traiesc dintr-o nenorocita de pensie de 500.000 de lei. Fiica-mea, Lidia, e bolnava, ia un ajutor de 900.000 de lei. Are 45 de ani, a fost angajata la Oltcit. Dar s-au dus timpurile alea. Acum traim aici, in cartoane. Nu cer nimanui nimic, nici macar o galeata de apa. Vecinii dau cu pietre in noi sau ne striga in fel si chip, iar rudele nu vor sa mai stie ca traim. Si stau mai incolo, in apartamente frumoase“, arata ea cu mina osoasa spre citeva blocuri din spatele IUG-ului.

Acolo a stat si ea, pina cind soarta a lovit-o. Cu cinci ani in urma, a luat-o pe Lidia si pe pruncul ei de citeva luni si a venit pe Drumul Apelor, Aleea 6. Cu miinile goale, batrina a ridicat din gunoaie, chirpici si cartoane doua casute alaturate. La ferestre a pus folii, pe la crapaturi – cirpe si ce a mai gasit. Gardul l-a facut din scinduri rupte sau nuiele aruncate pe la santierele de constructii. Fara apa, fara lumina.

„Cind a venit televiziunea, am spus ca nu vreau decit sa ne bage si noua curent. Stii ce mi-a zis o tinerica: mi-a zis ca habar n-am cit costa curentul si ca de unde sa platesc eu. Dar ce-i intereseaza pe altii daca pot sau nu sa platesc? Noi ne stringem cit putem, ne-am obisnuit cu rabdatul. Dar ma gindesc la copila asta mica, creste in bezna, nici sa bage in gura nu vede…“

Copila e Andreea, o fetita plapinda si tacuta. Fara prieteni, fara jucarii, fara copilarie. Un catel pricajit si o mita sint singurele fiinte cu care-si imparte orele.

„Poate ca i-ar fi mai bine la Casa de copii, dar nu ne lasa inima sa o dam. E viata noastra, bucuria zilelor care ne-au mai ramas. Maica-sa e bolnava, nici ea nu stie ce are – la spital nu are bani sa se duca. Andreea este tot ce i-a mai ramas, toata fericirea si linistea ei. N-avem bani, dar de crescut o crestem noi. E mai greu cu mizeria asta din jur, ca se poate imbolnavi oricind. Iar de doi ani, primaria a mai adus si tiganii la baraci. Nu-i vorba, nu fac separa-

tism, dar adevarul e ca sint murdari si rai“. Natalia se sterge la ochi cu un colt de basma. O da jos de pe cap sa-si aranjeze parul. Negru, abia incaruntit. La virsta ei, este o femeie inca frumoasa. Dar obosita.

„Toata dimineata am carat la pietris si lemne. Vintul a darimat un perete de la casa. Acum ploua inauntru. Trebuie sa-l fac la loc, ca vine iarna si e vai de capul nostru cu gerul si viscolul. Nu stiu ce o sa facem… De la primarie nu ne ajuta nimeni, acolo trebuie sa te duci cu bani, altfel nu te baga nimeni in seama.“

Femeia s-a ridicat de pe prag, semn ca nu mai are chef sa vorbeasca. Se uita prin curte sa vada ce mai are de facut. Pe Lidia a trimis-o sa doarma putin, poate ii trec durerile. Ea n-are timp de odihna, ca nu stii cind vine ploaia peste ei in casa. Si trebuie sa vada si de aia mica, sa o mai potoleasca din cind in cind, sa nu i se intimple ceva…