La redactie ne-a vizitat un tinar. Cu 13 ani in urma a vazut moartea cu ochii. Statul l-a facut erou al revolutiei. Si i-a dat, prin lege, o serie de drepturi. Apoi l-a uitat. Iar autoritatile nu vor sa isi mai aduca aminte ca „functionar public“ inseamna si in serviciul publicului, si nu doar…. functie! Purtat pe drumuri si aminat de la o zi la alta, tinarul a inceput lupta cu morile de vint ale birocratiei si ale nepasarii oamenilor. La toate s-a adaugat si suspiciunea care insoteste, de obicei, omul care isi cere drepturile.
„Numele meu este Nadu Octavian si sint nascut la data de 26.05.1968, in localitatea Bechet, judetul Dolj. In decembrie 1989 activam ca ofiter de tancuri la UM 01046 Bucuresti si locuiam cu chirie intr-un imobil de pe Calea Victoriei. Fiind implicat in evenimentele din 22-23 decembrie si aflindu-ma intr-o misiune de aparare a Palatului Telefoanelor, in noaptea de 22 spre 23 decembrie, am fost ranit prin impuscare la cap si la mina dreapta. Am fost operat de doua ori la Spitalul Militar Central, iar dupa doua saptamini am fost transferat la un spital specializat din Franta, ca urmare a complexitatii situatiei medicale in care ma gaseam.
In Franta am fost operat de sase ori sub anestezie generala si mi-au fost aplicate tratamente si terapii medicale care, impreuna cu spitalizarea necesara, au insumat mai mult de un an. Costurile deplasarilor, ale spitalizarii, ale interventiilor chirurgicale si ale tratamentelor medicale au fost suportate de catre guvernul francez, prin celula de urgenta a Ministerului Francez de Externe. O parte din cheltuielile extraspitalicesti le-am acoperit din buzunarul familiei si al unor oameni de caritate francezi.
M-am intors in tara in 1991; in acelasi an am fost trecut in rezerva, fiind pensionat medical. Am locuit cu parintii mei in Turnu Severin. In 1993 am parasit Romania pentru a face studii in strainatate; cinci ani mai tirziu am absolvit Colegiul de Medicina Complementara din Adelaide, Australia, obtinind o diploma avansata in Homeopatie. Am facut un stagiu de specializare in Calcutta si Bombay, India, dupa care m-am intors in tara pentru a ma stabili definitiv aici.
Pentru ca parintii mei se mutasera intre timp la Craiova, am fost nevoit sa locuiesc cu ei si am depus actele necesare prin care ceream drepturile stabilite prin Legea 42/1990. Se implinesc trei ani de atunci, insa Primaria municipiului Craiova nu mi-a putut oferi nici unul din drepturile prevazute prin lege (o locuinta si un spatiu comercial sau un teren pe care sa imi pot construi o casa). M-am adresat Bancii Nationale si CEC-ului pentru a primi un credit bancar, dar fara a primi un raspuns favorabil.
Am devenit un campion al memoriilor, cererilor si indeosebi al rabdarii. Ma simt umilit, ignorat si marginalizat de societatea romaneasca de azi. Sint un tinar ce-si vrea sansa vietii in tara materna si sint pregatit si determinat sa lupt pentru ea. Sint casatorit si tatal unui copil. Locuiesc cu parintii si cu sotia in Craiova, intr-o casa cu doua camere. Autoritatile statului, indreptatite sa ma ajute si sa imi fie de folos la nevoie, se dovedesc indiferente. Nu primesc nimic mai mult decit o pensie reparatorie si 12 bilete de tren semigratuite. Nu dispun de nici o locuinta si de nici un spatiu comercial pe teritoriul acestei tari si nici nu am primit vreodata. Desi am cerut in repetate rinduri ceea ce legiuitorii au stabilit sa se acorde celor care au fost raniti la revolutie, acestea sint undeva, doar pe o hirtie, iar autoritatile nu stiu acum decit sa ma paseze de la o institutie la alta si sa imi faca permanent promisiuni.
Eram acolo unde era nevoie de mine in urma cu 12 ani, cu arma in mina, sa imi apar semenii si tara. Am fost tratat cu mai multa omenie si respect de catre straini decit de conationalii mei. Cit mai au de gind cei alesi sa ne apere interesele, sa tina cont si de ceea ce prevede legea?!“
