Cu pensula intre degete si culoarea framintata pe paleta, linga el, isi tine ore in sir fruntea plecata pe lemnul inca nenascut. Trasaturile barbatesti, puternice si oarecum imbatrinite ii sint accentuate de concentrare. Privirile sint atintite doar spre opera sa, nimic altceva nu-i distrage atentia. Si va ramine asa, nemiscat, doar cu pensula umblind pe lemn, pina lucrarea va fi gata. Abia atunci isi va ingadui o clipa de ragaz, la o tigara si o discutie cu vreun ziarist curios.
Detinutii il stiu de Picanu, la fel si supraveghetorii. Unii ii mai zic si Pictoru’. Pentru ca, de cind a venit in Penitenciarul de Maxima Siguranta din Craiova – adica de mai bine de doi ani – Adrian Popa picteaza. Majoritatea lucrarilor sale sint icoane.
„Pictez de cind ma stiu. N-am facut nici o scoala de arta sau ceva asemanator, am invatat singur. Mi-a placut si, prin exercitiu si pasiune, am ajuns aici. Cu icoanele mele traiesc, datorita lor si pentru ele.“ Adrian se numara printre putinii fericiti care au reusit sa imbine pasiunea cu munca: picteaza tablouri pe care, mai apoi, le vinde. Munca frumoasa si cinstita, izvorita dintr-un suflet pe masura. Ce cauta un astfel de om in puscarie este o intrebare pe care si-ar pune-o oricine.
„Am furat doua milioane de la concubina. Am avut niste neintelegeri, am hotarit sa ne despartim, dar, cind am vrut sa-mi recuperez lucrurile, nu mi-a dat voie. Asa ca m-am gindit sa iau altceva…“ Picanu s-a resemnat in cei doi ani de cind este inchis. Are regrete, in special in ceea ce priveste relatia cu fosta iubita, caci femeia careia i-a dedicat ani din viata, pasiune, si, mai mult decit atit, arta sa nu a meritat. Dar barbatul si-a revenit. Puternic, ambitios si constient de valoarea sa, a dat deoparte durerea.
„M-am indragostit… Am gasit femeia pe care sa o iubesc… Si sint fericit“, spune Adrian, la doi ani de la nefericita experienta. O cheama Elena si este inchisa la sectia de femei a penitenciarului. S-au cunoscut de mai bine de un an. Intilnirile lor nu au fost prea dese, caci regulamentul nu le permitea decit cite o vizita pe luna. „Acum ne dau mai multe, doua vizite fiecare. Renuntam la intilnirile cu familia, pentru a ne putea vedea doar noi doi“. Desi gratiile le-au rapit libertatea, iubirea lor a crescut cu fiecare zi, parca mai puternica, mai intensa. „Ea este siguranta mea. Ceea ce simt pentru ea este deosebit, nu poate fi descris in vorbe. Nici intre noi nu ne facem prea multe declaratii, caci nu au nici o valoare. Ne scriem zilnic, ne povestim tot ceea ce facem. Iar eu ii pictez felicitari. Elena primeste cele mai frumoase felicitari din lume… doar sint facute de mine!… O iubesc si vreau sa ma insor cu ea“. Sinceritatea lui Picanu este debordanta. Ochii ii stra-lu_cesc, zimbetul i-a luminat fata. Expresia lui este una impacata, linistita, relaxata. „Mi-am gasit un tel in viata: ea. Mai am doar cinci luni de detentie, dar vreau sa ne casatorim pina ies de aici. Asa m-as simti in siguranta, n-as mai gresi, as avea pentru cine sa traiesc cin-stit si pe cine sa astept… Ea mai are un an si jumatate pina iese…“ Adrian si Elena sint hotariti sa-si uneasca vietile. Ar face-o miine, daca soarta nu le-ar sta impotriva. Adrian nu are certificat de nastere, iar pentru a-si face altul, intimpina fel si fel de greutati. Ar trebui sa faca o cerere la primarie, la Serviciul de casatorii, sa plateasca 500.000 de lei. Banii nu sint o problema, nici cererea. Doar faptul ca trebuie sa semneze, adica sa mearga personal la primarie. Ceea ce nu este posibil, avind in vedere ca nu ii este permis sa pa-raseasca penitenciarul.
„Am facut nenumarate adrese catre primarie, dar nimeni nu mi-a dat nici un raspuns. Nu vreau sa renunt. Vreau sa ma casatoresc pina ma liberez“, afirma hotarit Adrian.
Picanu isi stinge tigara strivind-o cu degetele. Se sterge de pantaloni, apoi ia in mina bucata de lemn terminata. Se uita la ea, o intoarce. O pune la loc. Bine. E multumit.
