Dacă ar fi avut răbdare timpul şi viaţa nu i-ar fi fost curmată în 1996, în Maroc, golgheterul Universităţii, Ion Oblemenco, ar fi împlinit astăzi 63 de ani.
Refuzat de Ştiinţa la 16 ani
Fotbalul l-a început la piticii Progresului Corabia, primul antrenor fiindu-i Ion Prodileanu. La 14 ani a plecat la Craiova, unde s-a înscris la Şcoala profesională de construcţii, iar fotbalul l-a continuat în Bănie. „Aş fi dorit să rămân şi să mă consacru la Ştiinţa Craiova, echipă de Divizia B, unde am şi jucat un meci mare, cu Dinamo Bucureşti, înaintea plecării sale la turneul de la New York. Eram junior promovat în prima echipă a Ştiinţei şi am rămas impresionat de evoluţia lui Pîrcălab şi Varga, care făceau adevărate vrăjitorii cu mingea. Din păcate, antrenorii ne-au găsit pe mine şi pe alţi doi juniori promovaţi vinovaţi de înfrângere şi am fost scos din lotul echipei mari. Decepţionat, m-am întors la Corabia“, a povestit Oblemenco în cartea lui Marius Popescu, „Oblemenco şi campioana unei mari iubiri“.
Rapid nu l-a asimilat
A revenit la Progresul Corabia, a devenit golgheterul echipei şi a fost selecţionat în lotul naţional de juniori (1964), fiind curtat imediat de Dinamo Piteşti, „U“ Cluj şi Rapid. Oblemenco a preferat Giuleştiul: „Pe mine m-a încântat cel mai mult Rapid, echipă care mi se părea ruptă din marea legendă a fotbalului românesc“. Timp de trei sezoane a fost legitimat la Rapid, dar n-a prins decât vreo opt meciuri, cuplul de aur al vişiniilor, Puiu Ionescu – Nichi Dumitriu, fiind pe atunci de neînlocuit. Despre cazul Oblemenco vs. Rapid, antrenorul secund din acei ani al giuleştenilor, Victor Stănculescu, în prezent la Chicago, a afirmat: „Este foarte sensibilă chestiunea, ca şi problema lui Oblemenco la echipa naţională. Nu pot să spun mai multe… Valentin Stănescu, antrenorul principal al Rapidului, obişnuia să le spună jucătorilor nou-veniţi în Giuleşti: «Bine ai venit, dezbracă-te şi ieşi la spectacol cu echipa. Dacă ei te acceptă, eu n-am nimic împotrivă (…)». Nelu Oblemenco a fost cu totul şi cu totul special, un mare suflet, prieten adevărat, de o francheţe şi sinceritate rar întâlnite, de un calm şi o manieră elegantă aparte. Pe bună dreptate, l-am numit blândul urs Ben“.
De nouă ori golgheterul Ştiinţei
Transferat de la Rapid la Ştiinţa (vara anului 1966), Oblemenco a ajuns în scurt timp fotbalistul emblematic al Băniei, căpitan şi golgheter al alb-albaştrilor, cucerind primul titlu naţional (1974) şi ajungând de patru ori în fruntea clasamentului „puncherilor“ din România (1967, 1970, 1972 şi 1973). Constantin Cernăianu, antrenorul din acei ani de glorie ai lui Oblemenco, şi-a amintit: „În toamna anului 1966, bunul meu prieten şi coleg Robert Cosmoc mi-a spus, la o şedinţă a antrenorilor ţinută la FRF, de existenţa la echipa din Craiova a unui excelent «mânz fermecat» pe care l-a luat din «herghelia Rapidului» şi care este peste Mircea Dridea, jucătorul meu de la Petrolul Ploieşti, golgheterul la zi al campionatului (…) Cel mai bun prilej de a-l cunoaşte mai bine pe Oblemenco a fost legat de venirea mea la Craiova, ca antrenor principal (vara anului 1971), lucrând cu el timp de cinci ani. El a dovedit calităţi înnăscute de căpitan de echipă, cu o conduită exemplară pe teren, înzestrat cu o inteligenţă fotbalistică deosebită, cu o tehnică rafinată, având un stâng de aur, senzaţional de nimicitor“.
Craioveanul Angelo Niculescu prefera Capitala
După câteva meciuri jucate în reprezentativa de tineret (1966) şi naţionala B (1967), Oblemenco a fost selecţionat în lotul A al României pentru un amical, în iunie 1967 (2-1 cu Karlsruhe, un gol), apoi antrenorul echipei naţionale, Angelo Niculescu, l-a chemat pe Oblemenco şi pentru turneul din Brazilia, în ianuarie 1968. În cele 13 meciuri amicale susţinute în Ţara Cafelei, Oblemenco a marcat cinci goluri pentru naţională, a avut evoluţii bune, dar după revenirea în România a mai fost chemat doar la un amical cu Alemannia Achen, apoi uitat la Craiova! „Nu se poate integra în mecanismul dificil şi complex al naţionalei“, a spus atunci Angelo Niculescu. „Mai greu putea pătrunde provincia în echipa naţională. Era o concurenţă acerbă. În plus, Dinu şi ceilalţi jucători din Capitală s-au impus, se pare, în faţa lui Angelo Niculescu, care, deşi era oltean, nu i-a acordat nici o şansă lui Oblemenco. Păcat, mare nedreptate!“, a spus Titi Bîtlan, coechipier şi prieten cu Oblemenco.
La un pas de moarte, în toamna anului 1972
Oblemenco a jucat la Universitatea începând cu sezonul 1966/1967 şi până în 1976/1977 (272 de meciuri, 170 de goluri), perioadă în care tunarul din Bănie a îmbrăcat şi tricoul de campion european universitar, în 1972. Trei evenimente i-au marcat cariera şi viaţa lui Oblemenco în acel an 1972: naşterea fiicei, Clara, tricoul de campion european universitar, cele două operaţii de ulcer duodenal (octombrie), el fiind atunci la un pas de moarte. „Au fost zile de coşmar, Oblemenco s-a zbătut între viaţă şi moarte la Spitalul Clinic din Craiova. Marea forţă a acestui sportiv-etalon a făcut ca el să redevină un învingător, intrând din nou pe terenul de fotbal. După operaţiile din toamna acelui an, în returul acelei ediţii de campionat, 1972/1973, a marcat 15 goluri, ajungând golgheterul campionatului României“, a mai spus Duţu Cernăianu.
La Nazione: Oblemenco, in gran forma
În toamna anului 1973, Universitatea a jucat două tururi în Cupa UEFA, în primul oltenii eliminând pe celebra Fiorentina. În prima manşă a întâlnirii cu echipa lui De Sisti, Craiova a obţinut, la mare luptă, un 0-0 pe „Stadio Comunale“. Înainte de partida retur, un ziarist italian de la publicaţia La Nazione a venit în Craiova, oltenii jucând cu Farul, 2-1 (golurile Universităţii fiind înscrise de Oblemenco). Ziaristul Gianfranco Pancani şi-a intitulat articolul „Oblemenco, în mare formă“, iar printre altele a scris: „Un adevărat demon acest Oblemenco, cu şut sec şi puternic, din orice poziţie“.
În returul cu Fiorentina, pe „Centralul“ din Bănie, Oblemenco a marcat golul calificării Ştiinţei în ultimul minut al meciului, dar în turul următor Craiova a fost eliminată de Standard Liege.
În februarie 1975, Oblemenco a ajuns iarăşi în Brazilia, cu Universitatea. Oltenii au întreprins un turneu de 41 de zile în Brazilia, obţinând cinci victorii, două egaluri şi patru înfrângeri.
Carte şi statuie pentru Oblemenco
În 1975, la Editura „Scrisul Românesc“ din Craiova, ziaristul Marius Popescu a publicat o carte dedicată golgheterului oltean, „Oblemenco şi campioana unei mari iubiri“, cu o prefaţă de Adrian Păunescu. Într-un tiraj de aproape 22.500 de exemplare, cartea s-a bucurat de mare succes, dar a doua ediţie n-a mai fost tipărită.
În 1976, sculptorul amator Anton Barbu-Panaghia, la sugestia fotoreporterului Florin Roşoga (de la fostul ziar Înainte), s-a apucat să „cioplească“ o statuie reprezentându-l pe tunar în poziţie de şut. După mulţi ani, statuia a fost amplasată în faţa stadionului „Central“, dar au fost diverse încercări de distrugere a ei, de la oficialităţi comuniste (Emil Bobu), până la persoane fizice necunoscute, dar bănuite. I s-a schimbat amplasamentul, iar în 1991, în anul eventului Universităţii, statuia a fost dezvelită oficial, de această dată şi cu o plăcuţă comemorativă.
1981, primul event al Ştiinţei cu antrenorul Oblemenco
Cariera de fotbalist a lui Oblemenco s-a încheiat în Liga a II-a, la FCM Galaţi, echipă la care a fost obligat să joace împreună cu bunul său prieten Petre Deselnicu (1977/1978), ca urmare a îndepărtării lor de la Craiova de antrenorul Titi Teaşcă. A revenit la Craiova, iniţial vicepreşedinte, apoi antrenor secund al lui Valentin Stănescu şi, din vara anului 1980, principal. Şi-a trecut în palmares un titlu de campion (1980, ca secund) şi primul event din istoria clubului, în 1981, ca principal. A reuşit, în ediţia europeană a Cupei Campionilor Europeni 1982/1983, prima calificare a unei echipe româneşti în „primăvara europeană“, dar peste câteva luni a fost demis de la conducerea tehnică a Universităţii pentru un meci pierdut la Petroşani. Oblemenco a părăsit Craiova şi a mai antrenat pe Chimia Râmnicu Vâlcea, FC Olt, Aro Câmpulung (echipă pe care a promovat-o în Liga a III-a), dar a fost rechemat în mai multe rânduri la Craiova (Universitatea, Electroputere, Constructorul), fie pentru a antrena, fie pentru a ocupa funcţii administrative.
„Universitatea a renunţat atât de uşor la soţul meu!“
Despre aceşti ani, Margareta Oblemenco, soţia, a afirmat: „N-aş fi crezut niciodată că va trebui să părăsim Craiova. De fapt, credeam că soţul meu era legat pe veşnicie de clubul craiovean.
Plecarea la Râmnicu Vâlcea a însemnat o perioadă de linişte pentru familie. Am fost nevoiţi să plecăm din Craiova: eu nu mai aveam catedră (doamna Margareta Oblemenco este profesoară de română-franceză, în prezent pensionară – n.r.), nu mai aveam loc de muncă în Craiova. Clubul Universitatea a renunţat atât de uşor la soţul meu! Ni s-a luat apartamentul din cartierul Dezrobirii pe care îl obţinusem prin repartiţie cu preţul îmbolnăvirii soţului meu (operat de ulcer perforat într-o situaţie disperată din toamna anului 1972 – Clara, fiica noastră, avea doar trei luni şi jumătate). Am rămas la Râmnicu Vâlcea până în ziua de astăzi. Dar n-a fost să fim împreună decât până am împlinit 27 de ani de căsnicie. Ne-am despărţit de Craiova cu primul gust amar. Au apărut şi alte momente de revenire, dar au fost de scurtă durată. Grele au fost perioadele de criză în care a trebuit să stea departe de terenul de fotbal sau să accepte ce i se oferea în Diviziile B şi C (Slatina, Câmpulung Muscel ş.a.)“.
Margareta Oblemenco: S-a consumat din cauza neadevărurilor scrise în Cuvântul Libertăţii
Revenirea la Craiova, după 1990, nu i-a adus prea multe satisfacţii. Margareta Oblemenco a spus: „Nu pot şterge din memorie perioada când s-a pornit o adevărată campanie denigratoare în ziarul Cuvântul Libertăţii împotriva soţului meu. Acele articole merită recitite…
(«Autoincitându-se zilnic cu halba de votcă, destinul său este trist (…) Ca orice linguşitor, care se pretează la toate trădările, Ion Oblemenco e un ratat» – din articolul «Mediocra ţâfnă a unor impostori!», Mircea Canţăr, ianuarie 1994; «Colportor înnăscut, având vocaţia calomniei ocazionale, incapabil să gândească, dereglat de băutură, leneş, nepriceput, perfid, bântuit de angoasa inutilităţii sociale, I.O. a ajuns jalnic, de compătimit, şi clipa cumplită când va cerşi la colţ de stradă banii de o votcă se apropie ceas de ceas» – din articolul «Retardaţii în dialog», Mircea Canţăr, septembrie 1994 – n.r.).
Cred că n-a suferit toată viaţa cât s-a consumat atunci din cauza atâtor neadevăruri scrise la adresa lui. A fost afectată întreaga familie şi regret şi acum că n-am ripostat.
Sunt aşa sigură că a fost şi iubit. De oameni pe care poate nu i-a cunoscut niciodată şi care au crezut în el. Cred că a fost o dovadă de demnitate pentru că n-a răspuns provocărilor, dar s-a consumat mult“.
Stop cardiac în Agadir (Maroc)
Marginalizat de Bănie, Oblemenco a decis să-şi încerce norocul în Africa, semnând în vara anului 1996 un contract pe un an cu echipa de primă ligă Hassania Union Sport Agadir (Maroc). În fatidica zi de 1 septembrie, pe stadionul „Al Inbiaat“ din Agadir s-a disputat un meci amical între echipa lui Oblemenco, Hassania, şi Sidi Kacem, o formaţia antrenată de alt român, Alexandru Moldovan („Roşu“, fost jucător al lui Dinamo). În penultimul minut de joc, la scorul de 1-1, gazdele au înscris un gol, anulat de arbitrul Arjoun, moment în care lui Oblemenco i s-a făcut rău. Extrem de supărat, s-a ridicat în picioare, dar l-a cuprins o durere neaşteptată la nivelul pieptului şi inimii. „Mă doare totul…“, a spus Oblemenco. Într-un târziu a fost dus la spital, unde a decedat, în urma unui stop cardiac (conform certificatului eliberat de Spitalul din Agadir). Pe 5 septembrie, soţia lui Oblemenco avea rezervat bilet de avion pentru Agadir, urma să i se alăture… „Mă aştepta nerăbdător să ajung şi eu acolo. Şi când a venit timpul plecării mele am primit vestea că nu mai este. Departe de noi, s-a stins în tăcere, fără să ştim ce a fost în sufletul lui, fără să-i fim aproape“ (Margareta Oblemenco, mărturisire din cartea aflată în lucru – „Oblemenco, statuia fotbalului oltenesc“).
În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1996, aeronava companiei DAC AIR, pusă la dispoziţia familiei de dl. George Constantin Păunescu, a adus direct la Craiova sicriul de acaju cu trupul neînsufleţit al lui Oblemenco, iar a doua zi, pe 7 septembrie 1996, el a fost înmormântat în cimitirul Ungureni. Este cetăţean de onoare post-mortem al Craiovei şi al Corabiei, iar stadioanele din Craiova (fostul „Central“) şi cel din Corabia, locul naşterii, îi poartă numele.
