Se pare ca nu ne plac nuantele si starile intermediare. Inainte de decembrie 1989, când era periculos sa spui ceva care sa sune rau in auzul Securitatii, domnea la noi o tacere atât de adânca, incât pâna si soaptele produceau rumoare. Azi, când poti sa spui orice, despre oricine, chiar si fara sa ai nici cea mai mica dovada, e la moda galagia. Dupa orice scandal, galagia se intinde ca o molima, cu repeziciune, din gazete si de la televiziuni, in tramvaie, pe strazi si in piete. Toata lumea isi da cu parerea, fiecare adaugând câte ceva.
Ultima moda care face cariera in România si, pe cât se pare, va face o cariera lunga si prospera se cheama oficial „deconspirarea Securitatii“. Neoficial, se vorbeste despre deschiderea cutiei Pandorei. Celebra cutie (daruita la nunta Pandorei) in care niste zei pusi pe sotii au inchis toate relele, dar si speranta. „Cutia“ aceasta in care regimurile Iliescu si Constantinescu au tinut inchisa arhiva Securitatii cu argumentul ca relele dinlauntru ar tulbura prea tare societatea româneasca a fost acum deschisa. Si daca nu cumva au fost puse de-o parte dosarele cele mai „delicate“, ale celor care comanda operatiunea, vom afla, in sfârsit, ce credeau despre noi unii din cei pe care ii consideram „amici“.
O intrebare e la ordinea zilei: „Ai auzit, draga, cine a mai fost turnator?“ Dupa ea, vine o curiozitate: „Oare cine urmeaza?“ Iar ziarele si televiziunile se straduiesc, prin toate mijloacele de care dispun, sa confirme in fiecare zi o opinie celebra a ambasadorului Majestatii Sale britanice comunicata telegrafic la Londra in anii ’30: „Intr-o tara in care la fiecare jumatate de ora se naste un zvon, nimic nu e sigur“.
Nimic nu e sigur nici azi, dar, bineinteles, incertitudinile nu pot limita nevoia nationala de bârfa. Careia, in termeni eleganti, i se spune „nevoia de adevar“. Important e sa existe „noutati“, fie si manipulate de cineva in scopuri nu tocmai potrivite cu ceea ce se spune oficial.
Nu e sigur, mai ales, ca vom afla adevarul. Fiindca nu numai fosti ofiteri de Securitate ne fac la televizor teoria ca organizarea fricii in regimul comunist ar fi avut „ratiuni patriotice“ (!) L-am auzit si pe d-l Boc, presedintele PD, vorbind despre „securisti de bine, patrioti“. Or, ce concluzii sa tragem de aici? Ca „nepatrioti“ am fost noi, care ne-am temut de represiune, care n-am inteles menirea „patriotica“ a Securitatii? Ca organizând frica, in societatea româneasca, Securitatea ne-a vrut binele si ca in consecinta, detestând-o, suntem „nerecunoscatori“? Se pare ca asa ni se sugereaza. Si, poate, nu intâmplator!
Am vazut saisprezece ani ce rezultate nefaste a avut „secretizarea arhivelor“. Fosti informatori ai Securitatii s-au putut erija nestingheriti in profesori de morala si de democratie. S-a putut practica un trafic abject cu „scurgeri“ de dosare si nu putine persoane santajabile vor fi fost, probabil, controlate din umbra. Se impunea, deci, deschiderea cutiei Pandorei. Oricum, de sub capacul ei ieseau, când interese oculte o cereau, „radiatii“ toxice. Dar exista dileme in care orice alegi pierzi. Ce sa alegi oare intre tinerea la secret a adevarului si manipularea lui? Cu alte cuvinte, se va putea ajunge la o curatenie reala?
Iata o intrebare la care nu ma incumet sa dau un raspuns. Deocamdata, se vad doar „relele“ din cutia Pandorei. Asistam la un show national in care zvonurile si negatiile se amesteca, dând senzatia de isterie cu cancanuri. Cu ce rezultat? Vom vedea. Daca legendele nu mint, in cutia Pandorei ar trebui sa existe si speranta. E gândul care ma impiedica, pentru moment, sa fiu pesimist.
