Cateva reflectii amare

Am si un motiv personal pentru a nu intelege de ce alegerile au fost fixate in preajma Zilei Nationale. Sa nu se fi gandit nimeni, oare, ca patimile starnite de competitia electorala pot sfarsi prin a murdari o zi care, prin ceea ce simbolizeaza, trebuie sa ramana curata? Sa nu fi prevazut nimeni ca eclipsarea unei zile ca 1 Decembrie ne poate face sa ne simtim mai singuri tocmai intr-un moment in care era nevoie sa ne simtim solidari? Am copilarit intr-un sat in care oamenii, inca, mai povesteau cum aratase istoria inainte de 1918, cand Lisa se gasea la marginea de sud a imperiului habsburgic. Cu o scoala si o gradinita in care copiii nu aveau dreptul sa invete in limba romana, desi in sat nu existau decat romani. Cu poteci, in muntii Fagarasi, cunoscute numai de localnici, pe care se trecea – evident, fara pasaport – in Vechiul Regat. Cu tricolorul tesut in cingatorile fetelor si in snurul de la palariile baietilor. La Alba Iulia, cand s-a strigat „vrem sa ne unim cu Tara“, erau si glasuri din Lisa… Cum as putea, deci, sa ridic din umeri, nepasator, afland ca la 1 Decembrie 2004 s-au auzit la Alba Iulia, in loc de cantece, huiduieli? Sau ca unii ardeleni dau vina pentru dez-amagirile din ultimii cincisprezece ani pe „miticii“ de la Bucuresti, uitand ca si ei au „baroni locali“, si ei i-au votat pe cei care ne-au guvernat?

O Zi Nationala presupune, fara indoiala, nu numai niste festivitati. Presupune o stare de spirit, in absenta careia sensul acelei sarbatori dispare. O stare de spirit in care istoria capata mai multa greutate, iesind din banalul cotidian. Or, anul acesta, la fel ca acum patru ani (pentru ca si atunci nu s-a gasit alta perioada pentru alegeri decat in proximitatea Zilei Nationale), pasiunile politice au prefacut in tandari vorbele solemne, oferindu-ni-le golite de emotie. La Bucuresti, sarbatoarea a trecut aproape neobservata. Televiziunile s-au straduit, ce-i drept, sa para sensibile la eveniment, dar, cum terminau de clamat pietatile conventionale, se grabeau sa ne aduca aminte un adevar neplacut: ca nu mai stim, se pare, sa cinstim ceea ce merita sa fie cinstit din istoria noastra, ca nu mai stim, nici macar ocazional, sa ne aratam solidari. Din nefericire, societatea romaneasca seamana tot mai mult cu un vas spart. Solidaritatea nationala de-acum cincisprezece ani, cand toate iluziile pareau posibile si ne simteam cu totii uniti in acelasi destin, s-a sfaramat, se pare, in milioane de singuratati.

Bineinteles, stiu ca nu fanfarele dau masura sentimentului trait intr-o Zi Nationala. Si nici discursurile oficiale pline, in genere, cu evlavii de circumstanta. Dar nu mi se pare ca putem asista indiferenti la degradarea unui simbol. Caci el nu tine doar de trecut. De felul in care-l onoram depind multe, in prezent si in viitor.

N-ar strica sa ne amintim ca in disputele din jurul manualelor alternative au fost auzite teorii care incercau sa demitizeze tot ce era considerat „mit“ in istoria noastra. Dupa cum n-ar strica sa ne amintim ca, tot in ultimii ani, au circulat pareri in care patriotismul era socotit desuet. De parca n-ar fi important sa intram in Europa avand o identitate proprie! In fine, cum sa vedem numai partea contabila din faptul ca romanii risipiti, la aceasta ora, prin Europa in cautare de lucru au trimis acasa vreo doua miliarde de euro? Numarul mare de romani care pleaca dovedeste ca e o mare problema sa stai acasa si sa ramai optimist. Un semn a fost, poate, si modul in care ne-am comportat in Ziua Nationala. M-am gandit atunci ca Romania e, azi, o tara de oameni singuri unde chemarile la solidaritate ar trebui sa iasa urgent din demagogie.