De ce nu se face procesul comunismului

Tocmai am terminat de citit „Jurnalul“ Monicai Lovinescu, aparut recent la „Humanitas“. Un jurnal pe care, din motive lesne de inteles, nu l-am putut citi cu o curiozitate senina, in felul in care as citi memoriile cuiva din secolul al XIX-lea, sa zicem. Monica Lovinescu mi-a readus in memorie anii 1981-1984, ani in care ascultam seara de seara „Europa libera“; ani in care „Europa libera“ nu era doar un post de radio. Era legatura noastra cu libertatea. Era o posibilitate de a respira ceva mai liber intr-o atmosfera irespirabila. Nimeni nu banuia, pe atunci, ca anii comunismului erau numarati. Imi inchipuiam ca tot ce puteam nazui era sa ramanem, pe cat posibil, drepti intr-o istorie stramba. Cei care sunt tineri azi nu pot intelege, probabil, cum functiona in regimul comunist frica. Si cu ce consecinte. De aceea n-au cum sa-si reprezinte atmosfera acelor ani in care nici in manastiri, cred, viata nu se putea detasa de istorie.

Dar n-as vrea sa insist aici asupra rolului pe care l-a avut „Europa libera“ in istoria anilor ’70 si ’80, mai ales, sau asupra locului detinut de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca in mitologia rezistentei prin cultura. As vrea sa ma opresc la cateva reflectii pe care mi le-a provocat „Jurnalul“ Monicai Lovinescu. Prin anii ’90, m-am numarat si eu printre cei care credeau ca era absolut necesar un proces al comunismului. Am vorbit, chiar, in mai multe randuri, de nevoia unui Nürnberg romanesc. Nu ma gandeam la procesul comunismului ca la un proces penal extins si dincolo de crime, de tortionari, ci la un proces al mentalitatilor, care sa inlature reziduurile depuse de comunism in gandirea si in psihologia noastra. Pe masura ce au trecut anii, am inteles, insa, ca procesul comunismului, cerut cu insistenta de societatea civila de la noi ani in sir, nu va avea loc. Neglijasem cateva „detalii“ importante. Procesul de la Nürnberg a fost decis la sfarsitul unui razboi, de catre invingatori. Comunismul n-a cazut in urma unui razboi. Si cine sunt, in acest caz, „invingatorii“? Greu de spus. Invingatorii si invinsii s-au cam amestecat. Apoi, cine sa organizeze un asemenea proces? El nu era dorit de autoritati, singurele in masura sa-l faca, legalmente, posibil si sa-l organizeze. A devenit din ce in ce mai evident ca in institutiile democratiei au patruns nu putine persoane care, intr-un proces al comunismului, ar fi trebuit sa dea explicatii ori chiar sa treaca prin boxa acuzatilor. Actualul conflict din Consiliul National al Studierii Arhivelor Securitatii – care va fi folosit, probabil, pentru a fereca in arhive listele cu ofiterii fostei politii politice – este perfect edificator. Dar sa revin la „Jurnalul“ Monicai Lovinescu. Multa vreme, m-am intrebat, la modul ideal, desigur, cine ar fi putut sa joace rolul magistratilor, al judecatorilor, in cazul ca s-ar fi organizat la noi un proces al comunismului. De unde sa-i luam? Din strainatate nu, caci n-ar fi inteles decat asa cum intelege Occidentul azi ce s-a petrecut in Estul Europei. Dintre fostii detinuti politici? Ar fi existat suspiciuni in legatura cu obiectivitatea lor. Dar niciodata nu m-am gandit ca n-am fi putut conta, la un astfel de proces, nici pe „martori“. Am descoperit asta acum, in „Jurnalul“ Monicai Lovinescu. Cum? Simplu. Am constatat citind insemnarile din „Jurnal“ ca unii din intelectualii care ii vizitau pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca, in rue François Pinton, erau mult mai curajosi la Paris decat la Bucuresti. In tara, erau foarte discreti in privinta opiniilor despre regim si despre ce se intampla. Intre Bucuresti si Paris, se radicalizau, insa, deveneau foarte intransigenti. Or, daca atunci marturiile puteau fi variabile in functie de geografie, cat de variabile ar fi fost dupa ce istoria s-a schimbat? De altfel, intrebarea e retorica. Am vazut in acesti ani nu putine dovezi ca trecutul nu e deloc sigur. Si ca el poate fi chiar inventat, uneori, in functie de nevoile personale.

Sigur, e vorba de exceptii, de „cazuri“, in „Jurnalul“ la care ma refer, ce se demonstreaza si prin asta un document de epoca exceptional. Suficiente, insa, pentru a-mi aminti ca „adevarul“ e un substantiv care n-ar trebui folosit la singular. Nu exista, se pare, „adevarul“. Exista doar „adevaruri“. Din care se poate reconstitui aproximativ o viata. Sau o istorie.