În urmă cu câteva decenii, regii şi reginele de pe Bătrânul Continent erau subiect de bârfă din cauza cruzimilor lor, a ciudăţeniilor, a amantelor şi a bogăţiilor. Totul era mai degrabă în imaginaţia poporului, europenii neavând la dispoziţie tabloidele de acum, care le pun pe tavă aventurile monarhilor.
În trecut, regii europeni atrăgeau atenţia prin faptele lor de cruzime, prin obiceiurile stranii, prin aventurile amoroase şi bogăţiile exorbitante. Pe atunci însă supuşii doar încercau să îşi imagineze felul în care trăiesc conducătorii lor mult iubiţi, ei neavând la dispoziţie zeci de tabloide şi reviste de scandal, care să încerce „să pună mâna“ cu orice preţ pe ştiri şi imagini cu familiile regale. Astăzi, diferiţii membri ai dinastiilor Windsor (Marea Britanie), Bourbon (Spania), Orange-Nassau (Olanda), Glücksburg (Danemarca) sunt nevoiţi să accepte că viaţa lor este de interes public şi să se poarte ca atare. Astfel aflăm că regina Elisabeta ascultă muzică la iPod şi se joacă ore întregi la consola Wii, dar şi că principele Albert de Monaco a fost şantajat de un fost spion, care îl ameninţă că va dezvălui secrete jenante despre aventurile sale amoroase.
„Dumnezeu să salveze reginele!“
Dinastiile regale ale vechii Europe, simboluri vii ale coexistenţei din trecut, prezent şi, poate, viitor, sunt prezentate, comparate şi analizate în volumul: „Dio salvi le regine!“ – „Dumnezeu să salveze reginele!“, al Enricăi Raddolo, jurnalistă la prestigiosul săptămânal Il Mondo. În cazul reginei Elisabeta II, care în 1952 a moştenit tronul de la tatăl său, George al VI-lea, autoarea volumului subliniază extraordinara capacitate de a „supravieţui“ „ciclonului“ Diana. După moartea „prinţesei inimilor“, în 1997, monarhia britanică părea condamnată la un rol un pic învechit şi depăşit de vremuri. În comparaţie cu vulcanica soţie a prinţului Charles, tradiţiile seculare şi protocolul păreau ieşite dintr-un film istoric. Însă regina, cu complicitatea premierului Tony Blair, a ştiut să renască din propria cenuşă, dând startul unui proces de renaştere şi reînnoire a dinastei.
Regina nu zboară
Istoria Marii Britanii a fost marcată de regine, de la „Bloody Mary“, la Elisabeta I, de la Anne, la Victoria şi până la actuala suverană, însă Enrica Raddolo atrage atenţia că trebuie să „dăm Cezarului ce e al Cezarului“, în acest caz fiind vorba de prinţul Filip, duce de Edinbugh. Aşa s-a întâmplat pe 20 noiembrie 1947, când, în ziua nunţii, Elisabeta a rătăcit buchetul şi colierul pe care trebuia să îl poarte, însă la final lucrurile s-au aranjat. Sau atunci când prinţul Filip a luat atitudine pentru ca reginei să i se permită să zboare cu avionul, încălcând o măsură absurdă şi învechită de siguranţă, al cărei obiectiv era să o ţină pe regină la distanţă de călătoriile la înălţime, din motive de siguranţă. Astăzi, provocările sunt cu mult mai mari, de exemplu, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Londra, din 2012. Regina, care scrie e-mail-uri şi postează mesaje pe Twitter este mai mult decât la curent cu viaţa modernă, în timp ce nepoţii săi, William şi Harry, răsfăţaţi de mass-media, se împart între mondenităţi, fete şi proiecte sociale, iar Charles, prinţul de Walles, se pregăteşte să poarte coroana.
Înţelepţii Bourbon
Mult mai discretă este, în schimb, existenţa „înţelepţilor“ membri spanioli ai dinastiei de Bourbon, chiar dacă originea viitoarei regine, fosta jurnalistă Letizia Ortiz, soţia prinţului Felipe, a dat multă „apă la moară“ jurnaliştilor din presa de scandal. Autoarea volumului subliniază felul în care Juan Carlos şi Sofia de Grecia, încoronaţi în 1975 cu binecuvântarea dictatorului Francisco Franco, au ştiut să se înconjoare de persoane de valoare, preferând competenţa în defavoarea „sângelui albastru“. Aceştia au preferat simplii funcţionari de stat şi au închis uşa multor incapabili, care aspirau la funcţii înalte doar datorită originii lor nobile. Provocarea cu care trebuie să se confrunte monarhia spaniolă, inclusiv Felipe şi Letizia, este de a continua să îşi demonstreze propria valoare. Şi asta pentru a nu da satisfacţie acelui procent de 20-25% din populaţie, care cere trecerea la un regim republican.
Îngheţatul Nord
Un capitol aparte din carte este dedicat monarhiilor nordice, care nu au parte de prea multă atenţie din partea presei europene. Este cazul Regelui Albert al II-lea al Belgiei, căsătorit cu italianca Paola Ruffo di Calabria. Sau al Reginei Beatrix a Olandei, încoronată în 1980, fiica primei „regine pe bicicletă“ din secolul XIX, Juliana, alergică la orice formă de protocol şi la ceremoniile fastuoase. Ca orice fiică atentă la dorinţele mamei sale, Beatrix a păstrat ani la rând obiceiul de a se plimba pe jos pe străzile din Amsterdam, ca un locuitor oarecare. În realitate, localnica simplă care străbătea la pas străzile oraşului olandez era o femeie cu o voinţă de fier, cu o vastă experienţă economică şi geopolitică şi care a câştigat stima comunităţii internaţionale. Foarte iubită este şi Maxima, soţia de naţionalitate argentiniană a moştenitorului Willem-Alexander, o femeie exuberantă, care avea o carieră de succes la New York înainte de a deveni prinţesă. Iar tradiţia reginelor „de fier“ continuă. Nu o putem uita pe regina Margareta a Danemarcei (încoronată în 1972), care, potrivit Enricăi Raddolo, este unica suverană care poate concura cu Elisabeta a II-a din punctul de vedere al carismei, sau pe Victoria, viitoarea regină a Suediei, căsătorită cu Daniel Westling, proprietarul unei săli de sport şi totodată antrenorul său personal.
Mitul lui Grace Kelly
Nu puteam uita micul principat de Monaco, unde prinţul Albert încearcă să identifice noi metode de progres şi prosperitate pentru acest stat, care, deşi de dimensiuni reduse, este un paradis monden şi financiar. „Călătoria“ printre dinastiile europene se termină în Liechtenstein, unica monarhie absolută din Europa din voinţa proprie a cetăţenilor, care au votat în acest sens într-un referendum, şi în Luxemburg, unde la putere este ultimul mare duce rămas pe lume, Henri.
