Muzică şi tăcere
de Rose Tremain
Editura Leda, Grupul Editorial Corint, 2008
Rose Tremain este o prozatoare britanică de o anumită faimă, relativ cunoscută publicului românesc. Primul său roman tradus în România a fost „Restauraţia“ şi a apărut în 1997.
Anul acesta, Editura Leda a tipărit un roman de peste 550 de pagini, a cărui apariţie în Insulă s-a produs în 1999: „Muzică şi tăcere“. Abonată la mai multe premii internaţionale majore (a primit, între altele, Premiul Femina Étranger), autoarea a fost recompensată pentru această carte cu Premiul „Withbread Novel“.
Critica literară a elogiat de fiecare dată compoziţia savant orchestrată a romanelor sale, evidenţiind talentul ei narativ, în special în ceea ce priveşte frescele istorice. „Muzică şi tăcere“ este o asemenea frescă înfăţişând Norvegia, Danemarca şi Anglia secolului al XVII-lea, aşa cum apar ele ca fundal al unei poveşti de dragoste în care este implicat un talentat muzician, Peter Claire, invitat să cânte din lăută la curtea regelui Christian al IV-lea al Danemarcei. Şi cum mai mereu este ceva putred în regat, Claire descoperă că aparenta viaţă frivolă de la curte este traversată de curenţi emoţionali subterani, care dau la iveală destine tragice, apăsate de o vină misterioasă, ca şi de secrete inavuabile. În Vinterstur (Camera de iarnă), unde cântăreţii trebuie să-şi facă temele, Claire află despre infidelitatea consoartei regelui, Kirsten Munk, o femeie care se răzbună cumva pe faptul de a nu fi regină oficială.
Ea ţine un jurnal de… infidelitate în care îşi notează tentativele de a-l îndepărta pe rege pe zi ce trece şi de
a-l face să devină indiferent faţă de ea. Cândva, a fost sedusă de ideea a fi soţia regelui, dar aparenta ei dragoste s-a topit în faţa poftelor sale pentru tot ce este lux şi aur. Mângâierile regelui le suportă în silă şi îşi notează în jurnal cum şi-ar dori să topească nişte cadouri de aur pentru a le transforma în lingouri pe care să le simtă între coapse. Încercările regelui de a o îmblânzi, uneori chiar cu forţa, nu au succes în faţa unei femei din specia adusă la culme de Catarina, personajul lui Shakespeare din „Femeia îndărătnică“.
Munk evoluează ca un geniu al răului în faţa ochilor unui cititor sedus de psihologia personajului, aşa cum autoarea britanică ştie foarte bine s-o creioneze din confesiuni dintre cele mai crude. Consoarta regală excelează în a nota scenele sado-masochiste în care este protagonistă alături de amantul său, contele Otto Ludwig de Salm, în timp ce speră ca regelui să i se întâmple ceva rău.
Curtea este întărâtată aproape în totalitate împotriva vulgarităţii acestei doamne care aspiră la titlul de regină, dar care găseşte consolarea în aur, băutură şi în braţele amanţilor săi.
Este o frescă de proporţii, cu personaje reale sau inventate, ca Peter Claire şi iubita lui, Emilia, care aduc o notă de sentimentalism veridic într-o poveste ţesută în nordul unde iarna e mai lungă decât putem concepe noi. Acolo, muzica lungilor nopţi este chiar Tăcerea.
