„Inertii de tranzitie, altruisme & bahluviuni literare“, de O. Nimigean feat. Flori Stanescu
Editura VREMEA, 2006
O carte cu un titlu atât de alambicat nu va stârni, poate, imediat apetitul – si asa anemic – al cititorului recent, insa, daca intri in „materia“ cartii semnate de unul dintre cei mai buni poeti si eseisti ai generatiei sale (aceea care iese din ’80-isti si nu intra in ’90-isti), nu poti sa nu remarci farmecul revoltei sale… literare. O. Nimigean, asistat ideal la mantinela de istoricul Flori Stanescu, a strâns in paginile cartii aparute la editura condusa de doamna Silvia Colfescu cronci literare, articole de presa si studii de profunzime dedicate fenomenului cultural românesc, pe care le-a ordonat in patru capitole urmate de un epilog.
Insa, daca s-ar rezuma la atât, cartea lui O. Nimigean, autor iesean dintre cei mai vii si mai responsabili cu scrisul sau si al altora, nu ar fi decât inca una care se adauga lungului sir de carti in care scriitorul român nu face decât sa se lustruiasca pe sine pâna la os.
Curajos, inteligent, iar adesea pozând voit in Ieremia care da cu oistea in gard,
O. Nimigean trece pe sub furcile caudine tot ceea ce i se pare lustru cu staif sau impostura in agitat-abulica noastra viata literara, de la Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Paul Goma, Horia-Roman Patapievici, Alex. Stefanescu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei si pâna la Luca Pitu, Dorin Spineanu, Lucian Vasiliu sau Dan Sociu.
Nervul critic al lui
O. Nimigean este de zile mari, in special când sesizeaza ca si la case considerate high-life gândirea dubla face… bucatarie de prost-gust cu interesele conjuncturale. „Inertii de tranzitie…“ este, de fapt, denuntul acestei contabilitati duble tinute de specialisti in cultura, figuri importante ale momentului, deveniti, cu timpul, functionari ai propriei vocatii si profesând un pagubos resentiment in momente când ar trebui sa ne copleseasca tocmai cu obiectivitatea lor intelectuala. Ei bine, animat de un zel rarisim al justitiei (nu numai literare),
O. Nimigean nu minte, nu uita si nu iarta, din postura unui exersat judecator al Bizantului literar. La judecata sa „de apoi“ toate statuile care se credeau nemuritoare isi privesc uluite bronzul descuamat de privirea critica a unui paznic de far atent la tot ce misca pe ape si pe uscat. El stie si ne comunica si noua, celor care ne plimbam pe plaja literara, ca „ne aflam in fata unei nefericite complicitati intre generatii“ care trebuie dezvaluita si anatemizata. Paginile in care autorul ia apararea unor scriitori nedreptatiti sau pur si simplu tineri cu metoda demonstreaza ca el nu este doar „denigratorul“ celebritatilor. O. Nimigean este avocatul pro bono al celor care, scriindu-si literatura de calitate, nu mai au timp sa revendice laurii pe care altii ii cersesc sub lumina reflectoarelor patriei.
