Cu pridvorul şi cerdacul primitor, cu muşcate ce înfloresc în ghiveciul „aşezat pe pălimarul de lemn întunecat“, casele cu camere scunde vorbesc de o atmosferă caldă, cu miresme de vechi, ale unor conacuri, case boiereşti ce încep a se ţese în tabloul Craiovei de altădată.
Viaţa socială a Craiovei de odinioară devenea din ce a în ce mai strălucitoare, odată cu transformarea sa în reşedinţă a banilor şi caimacanilor. În timpurile mai vechi, boierii stăteau la moşie, căci acolo îşi aveau conacul cu întinsa lor gospodărie. În satele lor zideau biserici şi le împodobeau pentru a fi pomenite neamului lor. Abia în veacul al XVIII-lea încep să-şi clădească locuinţe trainice în Craiova. Aşa începe să înflorească vechiul oraş boieresc al Olteniei.
În numărul festiv „Ramuri“, pus la dispoziţie cu generozitate de profesorul Ştefan Bălănescu, A. Vincenz face o frumoasă descriere a primelor reşedinţe ale boierilor craioveni. „După modelul conacului de la ţară s-a construit conacul Glogovenilor în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, având cerdac cu arcade susţinute de stâlpi de piatră înfloriţi. În locul lui se ridică azi o altă clădire construită cam acum o sută de ani – cu adevărat princiară – corespunzând importanţei acestei familii istorice. Pivniţa vechiului conac însă, zidită pare ca pentru vecie, este păstrată în întregime, căci Glogoveanul, care refăcea în veacul al XIX -lea casele strămoşului său – după nevoile timpurilor noi – prea a socotit-o trainică şi a lăsat-o aşa cum a fost, astfel că ea serveşte scopului şi azi“.
Casele orăşeneşti ale urbei
Pe lângă vechiul conac al Glogovenilor, alte tipuri de case boiereşti apar în oraş. Sunt ridicate mult de la pământ, ca să facă loc beciurilor şi pivniţei adânci. O astfel de clădire este zidită de un boier Coţofeanu. Pe de altă parte, boierii mai „mărunţi“ şi negustorii înstăriţi, care îşi puteau permite o locuinţă departe de centrul târgului, îşi clădeau casele într-un mod asemănător conacurilor boiereşti, însă în dimensiuni mai reduse şi având o distribuţie interioară care evident constituia o dezvoltate a străvechii case ţărăneşti. Pătrundem graţie descrierii făcute de A. Vincenz într-o astfel de construcţie a Craiovei de altădată. Cu fiecare rând citit de pe galbenă foaie a revistei Ramuri, peste care timpul a lăsat semne, pătrundem în casa „cu pridvorul şi cerdacul primitor, cu umbrele adânci pe pereţii văruiţi, cu muşcatul ce înfloreşte în ghiveciul aşezat pe pălimarul de lemn întunecat, îţi fac impresia, în timpul verii, a unor oaze de linişte şi răcoare. Iar camerele scunde, curate, cu pereţii albi, pe care se răsfaţă alesăturile bogate în culori vii ale scoarţilor pe când icoana îmbrăcată în argint oglindeşte luminiţa roşie a candelei, te primesc într’o atmosferă de căldură şi intimitate, cu mirezme de sulfină, atunci când zăpada acoperă cu strat gros acoperişul de olane înnegrite de vremuri“.
Aceasta este atmosfera ce răzbate dincolo de paginile unui volum din alte vremuri şi care vorbeşte de un loc cu adevărat binecuvântat.
