Comuna Rast cu cele două sate ale ei, Rastu Vechi şi Rastu Nou, vitregită de inundaţii în anul 2006, pare să fi rămas blocată între încercările de a avansa şi perpetua aşteptare a ajutoarelor, cu care unii s-au cam învăţat.
În aprilie-mai 2006, la inundaţii, Gazeta de Sud şi Fundaţia Gazeta de Sud demarau o campanie de ajutorare a sinistraţilor din Rast (cea mai afectată localitate din Dolj), Negoi, Ghidici, Măceşu de Jos, Bechet şi Goicea. Campania a strâns, atunci, ajutoare şi bani însumând peste 65.000 de lei, dar şi lucruri mai puţin materiale: o vorbă bună, o strângere de mână, un cuvânt de consolare pentru cei care şi-au pierdut gospodăriile în apele înfuriate.
Ajutoare, ajutoare, ajutoare
Acum, Rastu Vechi încă mai poartă urmele apelor care au trecut. Are alt aer şi, în comparaţie cu Rastu Nou – unde au fost construite casele noi şi unde locuiesc în jur de 300 de familii – se vede că are însemnate în ziduri, garduri şi în pământ istoria unei tragedii. Primarul Iulian Silişteanu, omul care e primar de când se ştie şi care a pierdut alegerile o singură dată – în faţa soţiei – i-a trecut pe localnici prin acea perioadă de foc. Atunci spunea că, dacă cineva i-ar da un tanc, i-ar pune lamă şi l-ar face buldozer. Nici acum nu are pretenţii mari, doar că s-a cam săturat de lenevia oamenilor care aşteaptă, din 2006, „ajutoare, ajutoare, ajutoare“.
„Sunt obişnuit cu greul“, ne spune Silişteanu, care deseori vorbeşte despre sine la persoana a treia. Şi-a deszăpezit singur drumul iarna asta. „La Rast nu are cine să deszăpezească Rast – Băileşti decât Silişteanu!“, ne povesteşte în timp ce mâzgăleşte ceva cu pixul. A plantat şi pomi, după cum ne-a povestit, o perdea care să oprească zăpada în canal, căci „un sat fără pomi şi fără garduri e un sat pustiu. Se usucă culturile din grădini“. Silişteanu e nervos rău pe cei care au putere de muncă, dar care nu vor să facă nimic pentru ei înşişi. „Nu îţi mai dau social (ajutor – n.r.) dacă nu ai legume în curte!“, dă primarul cu pumnul în masă, dar, din păcate, criteriile lui nu corespund cu cele din legislaţie. Nu e normal, zice el, să fii vecin cu Dunărea şi să îţi moară porumbul de sete. Asta, pentru că 1.500 de hectare de teren agricol nu sunt deloc irigate.
„Vreau să le dau copiilor lapte sănătos!“
A tras apă din Rastu Nou, „ca să bea copiii apă curată“. Îi pomeneşte des pe aceşti copii ai comunei, ca şi cum ar fi toţi ai lui. „Dacă un copilaş mănâncă prost, nu-i asiguri nici condiţii de mediu… Simt aşa o degradare umană. Vreau să le dau copiilor lapte sănătos“, spune primarul, care visează la ziua în care laptele din ţâţele vacilor din localitate va ajunge pe băncuţele copiilor, şi nu păhărelul ambalat şi cornul care e „făină cu aer“. „Nu râde, domnişoară!“, îmi spune imperativ. Ştie ce spune, căci a fost inginer agrotehnist. „Copilaşii“ sunt 400 la număr, şcolari şi preşcolari, care au o singură şcoală, cea din Rastu Vechi, şi două grădiniţe, dintre care una este şi biserică: cea penticostală.
Urâţite de la umezeală, unele căzute, altele peticite pe unde s-a putut, casele din Rastu Vechi poartă povestea lor. Cele din Rastu Nou arată ciudat, aliniate simetric şi construite toate la fel, cu câte o plăcuţă cu nume, albastră la culoare, fixată pe fiecare dintre ele. Nu-i chiar o încântare pentru ochi, dar important e că oamenii au unde să stea. Case mai sunt libere, căci nu toţi răstenii au dorit să se mute. Lângă ele se vede şi o biserică pe jumătate construită, lângă care este casa parohială, unde se ţin slujbele: o cameră măricică, renovată, încălzită cu sobă şi cu mochetă pe jos, donaţii din Bucureşti.
Regula „a“-urilor
Dacă în 1990, în Rast erau 5.000 de suflete, acum, în ambele sate, numărul lor a scăzut la 3.360. Cu toate astea, Silişteanu tot încearcă să valorifice potenţialul zonei pe care o cunoaşte atât de bine. „Am 127 de hectare pe care vreau să fac parc fotovoltaic. Îţi dau curent, dar pune-mi şi mie legume. Înainte, eram bazinul legumicol al Olteniei, exportam la nemţi. Pe 200 de hectare vreau să pun salcie energetică, iar pe insula de 102,5 hectare aş putea să fac energie eoliană“. Cu acelaşi pix mâzgăleşte şi ne explică: „Dacă nu e vânt, luăm de la soare. Dacă nu e soare, luăm de la vânt. Dacă nu avem niciuna, luăm de la salcie“.
Toate acestea rămân, însă, la stadiul de vise. Primarul a bătut la uşi care i s-au închis şi care l-au trimis la alte uşi, şi ele tot închise. Proiectul lui pentru drumul agricol este eligibil, dar nu mai sunt bani. Şi nici pentru plaja de 1,5 kilometri, la care ar putea să vină oameni de la Băileşti sau Calafat: „Marea Neagră e la Rast şi noi ne ducem la Constanţa“. Ne mai punctează, pe fugă, regula „a“-urilor, pe care o preţuieşte atât de mult. „Dacă ai grijă de a-uri, ai un popor sănătos: alimentaţie, agricultură, arat“.
De curând, a fost altoit şi cu o amendă de 200 de milioane cum că ar fi depăşit consumul de apă. Nu ştiam că e vreo limită la consumul de apă, după cum se pare, dar nici primarul. „Păi, nici papa (mâncare – n.r.), am avut şi secetă… I-am lăsat să bea şi ei mai multă apă!“, se scuză, fără un rost anume, Silişteanu. Poveştile lui legate de administraţie se încheie cu o vorbă de duh, adaptată după propria filosofie şi după ceea ce vede el în jur: „Să moară vecinu’ şi să-mi rămâie mie capra!“. Aşa gândesc, în opinia lui Silişteanu, mulţi oameni din Rastul lui drag.
