Emoţiile primei zile de şcoală, minunăţia momentelor din Grădina publică a oraşului, presărate cu delicatesele cofetarului Gheorghe, care sclipeau în lumina celor zece felinare, au rămas vii în paginile zugrăvite în jurnalele timpului. Botezul vechiului liceu craiovean „Carol I“, pedepsele copilăriei, dar şi amintirea primei fanfare militare din Ţara Românească născute la Craiova sunt alte imagini desprinse din cotidianul anilor 1830 – 1885.
Fanfara militară din foişor îşi împrăştie notele muzicale. Puţinele momente când aceste minunate acorduri se aud îi conduc pe cei care au trăit duminicile în care acest lucru devenise o tradiţie cu gândul spre poveştile bunicilor. Astăzi, aceste amintiri se deschid, iar nepoţelul ce-şi însoţeşte bunicul în călătoria în Craiova de altădată ascultă cu emoţie poveştile de demult. „Muzica militară are o istorioară frumoasă. Am aflat-o târziu. Se spune că Muzica Militară s’a înfiinţat în Ţara Românească mai întâiu în Craiova. Împrejurarea care a adus înfiinţarea ei fu următoarea: în acel an (1830 – n.r.) fiind ţara bântuită de holeră, craiovenii, pentru a scăpa oraşul lor de acea urgie, se hotărâră a aduce moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, ce se află la Mănăstirea Bistriţa, şi pentru a primi acele sfinte moaşte cu toată pompa cuvenită, hotărâră se ieasă înainte la marginea oraşului toată oastea ce se afla în oraş. Pentru aceasta lipsea însă podoaba acelei oştiri, adică muzica: de aceia Marile Spătar Alecu Ghica provoacă înfiinţarea ei, năimind cu simbrie mai mulţi musicanţi din banda de musică proprietatea particulară a Marelui Vornic Constantin Golescu. Pe aceştia îmbrăcându-i în uniformă militară, au compus din ei o bandă de musicanţi, mai completând-o cu ghitări şi flaute luate din isnaful bărbierilor, având de capelmaistru pe un musicant ungur Dobos, şi un subcapel maistru Dinică, ţigan de-al lui Golescu, care era şi primclarinetist. Cu această musică, care mergea în fruntea oştirei, s’a întâmpinat moaştele Sf. Grigore Decapolitul. Această musică, singura în toată oştirea, s’a numit Banda Ştabului, şi s’a întreţinut din simbria ofiţerilor, care se numea paraua musicei, luându-se câte două parale la leu din salariul fiecărui ofiţer“.
Amintiri din pagini de jurnal
Povestea merge mai departe. Cu paşi mărunţi, călătorii în lumea Craiovei de la 1800 ajung în vechea grădină publică. Însemnările lui Theodor Carada, cunoscute de bunic din paginile galbene ale Arhivelor Olteniei, care aduc parcă mirosul acelor vremuri, se constituie în altă poveste. „Seara se asculta muzică în grădiniţă, cum era numită atunci. Înainte de 1874, când primarul Barbu Bălcescu a transformat maidanul de la Cântaru de Piatră în grădină publică, cea care poartă azi numele de Mihai Bravu, grădina din faţa liceului (Liceul „Carol I“ – n.r.) slujea de grădină publică oraşului. Aici veneau craiovenii, de două ori pe săptămână, să asculte muzică. Nu ştiu de ce i se zicea Grădina tiriplic sau «Grădiniţa».
Pe locul ei, Take Ionescu a clădit localul liceului actual „Carol I“. Grădiniţa era luminată de vreo zece felinare cu lămpi de petrol, şi numai în zilele când era muzică. Gheorghe cofetarul întreţinea bufetul: o masă lungă, plină de zaharicale şi cu prăjituri“.
Suvenire din liceu
Copiii de odinioară adorau acele momente, îndulcite de cofetarul vremii. Nu la fel gustau însă zilele de şcoală. Dovadă povestea aceluiaşi Theodor Carada. Emoţiile începutului de drum, zugrăvite atât de frumos, sunt „suvenire de liceu“, cum el însuşi le numea: „În dimineaţa zilei de 1 Septembrie 1879 m’am sculat bătându-mi inima. Crescut de guvernante şi cu clasele primare făcute acasă, nu era puţin lucru pentru mine să intru în liceu, să am a face cu copii necunoscuţi, cu profesori de cari mă temeam.
Auzind însă pe tata poruncind să i se aducă mai curând cafeaua şi dulceaţa, ca să meargă cu mine la «Colegiu», m’am liniştit puţin.
Cu el de mână, am intrat în grădina în care în odăjdii la fel cu stofa de pe masă din faţa-i, un preot făcea sfeştanie. Lângă el, Profesorul Bombăcilă, ca cel ce îndeplinea funcţiunile de director, în lipsa celebrului Fontaninu. Tata m’a prezentat lui Bombăcilă, zicând: «Ţi-l dau în primire». Apoi a plecat, iar eu am luat loc printre acei dintre copii mai de potriva mea.
După ce ne-a stropit cu aghiazmă, Profesorul Brănescu ne-a spus să mergem în clase. Cei vechi, liniştiţi, au pornit unde ştiau; cei noui au dat buzna pe coridor, până ce pedelul Cantorichi ne-a îndreptat spre clasa întâia. O odaie cu pereţii spoiţi cu var, plină cu bănci grele şi înegrite de ani, în faţa cărora se înălţa, ca un munte, catedra de stejar, la care se suia pe trei trepte, ce săltau ca clapele de la clavir.
Dând cu coatele, sărind, cei îndrăzneţi au luat băncile cu asalt. Eu mi-am făcut loc în fund de tot, şi tare eram plictisit, pentru că Secretarul ne chema să ne înscrie începând cu cei din banca întâia“.
Amintirile de pe băncile şcolii, frumuseţea acelor timpuri, stângăcia, dar şi regulile stricte sunt şi ele consemnate: „Disciplina era deosebit de bună. Elevii erau foarte respectuoşi către profesorul lor. Cei nesupuşi, după ce li se făceau mai multe dojeni, erau apoi bătuţi la bancă. Cei cari nu veneau la şcoală, când şcoala era lângă Biserică Firu, erau puşi în butuc şi legaţi. Chiar părinţii îi băgau uneori în butuc“.
Botezul unei instituţii
În toamna anului 1885, un eveniment important se petrecea în Craiova: Carol I vizita urbea. Zi mare pentru craioveni, aşa că o părticică din acea zi nu avea cum să nu fie menţionată în paginile celor care cu emoţie au participat la eveniment. „Eram în clasa VII când, în toamna lui 1885, Regele a venit la Craiova şi a vizitat liceul. Directorul G.P. Constantinescu l’a introdus în clasa noastră, după ce vizitase pe celelalte. Aici, în faţa băncei în care mă aflam, s’au oprit, de am auzit cum Constantinescu l’a rugat să îngăduie ca liceul nostru să’i poarte numele. Fără a se mişca din loc, Regele i-a făcut voie, printr’un singur cuvânt, ce-mi sună încă în urechi: «Bucuros!»
Astfel am fost de faţă la botezul liceului craiovean în Liceul «Carol I». Sunt la rândul meu bucuros că l-am ţinut minte şi pot, povestind acest amănunt privitor la istoria liceului, să’mi împlinesc datoria de recunoştinţă ce-i păstrez“, scria Theodor Carada în Arhivele Olteniei.
