De cinci ani traiesc intr-o crescatorie de porci: doi copii, parintii lor, doi iepuri si sase gâste. „Nu v-am fi deranjat“, marturisea in scrisoarea adresata redactiei Mircea Tudoran, tatal copiilor, „daca situatia nu ar fi ajuns de nesuportat…“. Dupa ce, din luna martie, parintii si-au pierdut locul de munca, acum, in prag de iarna, cu tot cu animale si copii, sunt in pericol de a-si petrece zilele sub cerul liber.
Se trezira cu noaptea in cap, cum se invatasera de mici. Se ridicara in capul oaselor – unul mai mic si firav, celalalt ceva mai voinic, dar la fel de slabut. Umar in umar, mai picotira un pic. Intotdeauna e prea de dimineata plecarea la scoala, gândi Mirciulica, fratele cel mare, voinic in clasa intâi deja. De adormit ce era, prâslea nici nu se mai obosi sa se vaiete. Mai bine mai lungea nitel visul ala cu saniusul in vale… N-ar fi iesit nici in ruptul capului de sub plapuma de câlti, abia se-nvatasera cu caldura. Dar cu scoala nu te joci. Nici cu gradinita! Daca se facea si la ei greva, ce bine era! Numai ca la ei, la Motoci, cartea e carte, asa le-a spus doamna invatatoare.
Se asezara amândoi, lipiti unul de altul, pe marginea patului. Pâna sa apuce mama sa le dea hainele – le primisera de la ajutoare, de când cu inundatiile – inghetara bocna. Cu sosetutele strânse in vârful picioarelor, cu mânutele facute pumn sub flanelele groase, deschisera ochii. Mica mai era camera asta! Abia daca aveau loc paturile alea doua de scândura pe care le facuse patronul lu’ mami si tati. Mai era masa, dar nu puteai sa faci nimic pe ea, nici macar sa scrii bastonasele, din cauza televizorului. Era atât de mare si nici macar nu mergea. Trebuia sa dea tati cu pumnu’ ca sa se vada. Si mai era plita aia mica, din colt. Dar ce folos, daca nici macar nu aveau lemne sa puna pe foc. Mai mult le incurca locul de joaca! Ca acum era iarna, nu mai era vreme de iesit afara. Acolo ar fi fost loc destul, mai ales in hala mare a porcilor. De când patronul a dat faliment – asa le-a spus tati – ramasese goala. Dar era un ger, ca oricât ar fi fost ei de barbati, Mirciulica si Mitica nu indrazneau sa stea mai mult de cinci minute: aruncau boabele la gâste si o tuleau in casa. Ma rog, vorba vine casa: camaruta aia zidita din cotetul porcilor. Auzisera ei pe la scoala si gradinita ca aia n-ar fi fost o casa, ca ei stau cu porcii, dar n-aveau de unde stii ca e adevarat. Acolo se stiu de mici. Era casa lor.
Din Timisoara, pe drumuri
De cinci ani locuiesc la porcarie. Baiatul cel mic, Dumitru, nu avea sase luni implinite, incepu sa-si aminteasca povestea Cosmina Tudoran, in timp ce mai trebaluia prin casa in asteptarea copiilor. Au venit aici, in Motoci, chemati de patronul fermei. Zicea ca are nevoie de oameni cuminti, harnici, care sa aiba grija de animale. In schimb, primeau casa gratis, plus un salariu de fiecare. Au acceptat. Nu le era rusine sa stea in cotetul ala, atâta vreme cât câstigau un ban cinstit. Oricum, in alta parte nu aveau unde sa se duca. La parintii ei, in Arad, nu era loc de inca patru suflete. In doua camarute stateau ingramaditi mama, tata, bunica si doi frati mai mici ai Cosminei, deci nici nu incapea vorba sa mai intre si ei. Iar la socri, in Murgasi, era si mai rau: le aveau cu bautura. Incercasera vreun an, când s-au intors din Timisoara. Pentru ca acolo l-a cunoscut Cosmina pe Mircea Tudoran – ea, absolventa de liceu industrial alimentar, el sergent la infanterie la o unitate din Timisoara. Dupa ce s-au casatorit, la putina vreme au inceput problemele. Cu restructurarile din armata, Mircea si-a pierdut locul de munca.
Darul bauturii i-a alungat de la socri
Nu aveau ce face si au venit in Oltenia, la parintii lui. Sperau sa se descurce cumva: ii ajutau pe batrâni la munca, se angajau pe undeva prin sat, gaseau ei cu ce sa-si „plateasca“ acoperisul de deasupra capului. Pentru ca de locuinta aveau nevoie inainte de toate – Cosmina era insarcinata deja in cinci luni.
Parintii lui Mircea nu i-au primit insa pe tineri cu prea multa bunavointa. Nici ei nu duceau o viata prea indestulata, adevarat, dar nici nu erau oamenii care sa-si rupa de la gura sa dea la altii. Nici chiar copilului lor. In plus, cu vârsta, cu necazurile, ca la tara: prinsesera darul bauturii. Cosmina a indurat o vreme, ca n-avea incotro, dar astepta cu sufletul la gura sa plece de acolo. N-ar fi acceptat in ruptul capului sa-si tina copiii prin preajma sticlei. Mai ales ca, dupa toate semnele, si al doilea, care era pe drum, avea sa fie tot baiat.
„Gospodaria“ a inflorit timp de patru ani
Norocul le-a surâs sotilor Tudoran acum cinci ani. Cineva din sat le-a facut cunostinta cu patronul fermei de porci. Pe 13 octombrie 2000 si-au luat in primire casa – porcaria, care, la vremea aceea, numara 150 de animale. Nici Cosmina, nici Mircea n-au stat prea mult sa se târguiasca: aveau casa, fie ea si in cotetul animalelor, si posibilitatea sa munceasca. Mai mult, patronul, om cu suflet, i-a ajutat cât a putut. Le-a zidit intr-un colt o camaruta, le-a facut doua paturi – cam tari, e drept, dar erau tineri, puteau rezista. Tot el le-a mai dat o masa pe care, din primul salariu de 800.000, tinerii soti au asezat, cu lacrimi in ochi, intâia investitie de familie: un televizor luat de la second hand, din Craiova.
Timp de patru ani, viata familiei Tudoran in porcaria din Motoci a fost chiar frumoasa. Barbatul si femeia se trezeau in zori. Le dadeau alor mici sa manânce, apoi plecau la treburile „gospodaresti“: aveau de hranit 150 de animale, de trei ori pe zi, de curatat boxele, iar la câteva luni, de varuit peretii. Nu li se parea greu, desi cadeau frânti in fiecare noapte. Ba isi faceau timp sa mai pigoale câte o buruiana, sa mai rareasca vreun rând in gradina de-o palma pe care-o incropisera in spatele cotetului. Si-au luat niste gâste si doi iepuri, de prasila. Si câte altele nu aveau in proiect: puteau sa munceasca oricât, aveau pentru ce.
Falimentul patronului chinuie patru suflete
In martie, anul acesta, au luat ultimul salariu. Cu parere de rau, patronul le-a spus ca nu le mai poate da de lucru: afacerea mersese prost, vânduse toti porcii. Ei si copiii puteau sa mai ramâna in cotet, zicea, dar pâna va vinde ferma cu totul. Atunci, daca noul proprietar va dori, Tudoranii ar putea ramâne la porcarie. Dar sa nu se bazeze pe asta… Cosmina si Mircea au varsat lacrimi amare. Erau iar ai nimanui. Copiii cresteau – Mirciulica intra la scoala din toamna. Toata vara au cautat in stânga si-n dreapta, in Motoci si prin imprejurimi, un loc unde sa poata munci. Cu inundatiile – sa-i ierte Dumnezeu! – au avut noroc sa se mai duca pe la oameni cu ziua, pentru vreo reparatie, ori alte treburi. Asa au putut supravietui, cu câteva sute de mii pe luna si cu alocatiile copiilor. Dar cum s-a ingalbenit a toamna, lucrurile au luat-o spre rau. Bine ca le-au dat ajutoare dupa inundatii – niste hainute si rechizite pentru copii, altfel nu aveau cu ce sa-i trimita la scoala. Ar lucra oriunde, dar nimeni nu mai angajeaza acum, iarna. Vai de capul lor cum o sa iasa in primavara! Lemnele sunt un lux, nu au cu ce sa le ia. In plita din camaruta mai vâra surcele adunate din drum ori de pe câmp. Din gradinuta luata de ape, abia au strâns Tudoranii câtiva pumni de cartofi si ceapa, sa aiba ce baga femeia in oala pentru copii. In rest, nimic. E adevarat ca nu s-au atins de gâste – e tot ce mai au, parca nu se indura sa taie vreuna. Iar iepurii sunt singura distractie a copiilor. Cum sa-i manânce?
