Mirosul tare de plătică (tsipoura) și pofta de tzatziki m-au tras în taverna lui Kostas Bakatelos. La una dintre cele nouă mese acoperite cu hârtie albă, doi greci bătrâni purtau o discuție aprinsă. Trecuseră doar patru zile de când Angela Merkel fusese la Atena și numele ei curgea din gâtlejul bătrânilor printre picăturile de ouzo.
M-am așezat la o masă de unde puteam vedea cerul, Acropolele albe, și am scos o carte. Kostas, un brunet de 35 de ani, îndesat, dar vânjos, mi-a pus în față o carafă cu vin ușor de Pelopones și m-a întrebat: „Ce dorești?“. I-am spus simplu: „Vreau să mănânc și să-mi răspunzi la o întrebare“.
„Altceva“ (To kati allo, în grecește) e numele tavernei pe care Kostas o conduce încă de când s-a născut. E afacerea familiei. Aflată în centrul Atenei, dar pe una dintre străzile pe care oamenii mai mult circulă decât se plimbă, peste taverna mică domnește o grecoaică mare, cu o umbră de mustață, care învârteşte gătelnițele cu ardei umpluți, musacale, feta și pești prăjiți. Criza le-a mai scăzut numărul clienților, deși localnicii mănâncă des acolo, iar turiștii se mai opresc atrași de aroma hranei proaspăt gătite. Dar mâncăii sunt mult mai zgârciți decât erau pe vremuri și-și numără fiecare bănuț.
Kostas îi cunoaște pe mulți după nume. Știe cine sunt, câți copii au și de unde vin. „Tu nu ești occidental“, îmi spune, „că ăștia din Vest nu prea citesc Orhan Pamuk“. Privesc amuzat la cartea de pe masa și-i spun de unde vin. „Am fost în România, în 2000, la Brașov. Pe vremea aia eram militar la Beretele Verzi și am fost într-un schimb de experiență cu Vânătorii de Munte“. Kostas pronunță pe românește (cu â și ă) „Vânătorii de Munte“ și îmi explică de ce s-a decis să rămână cinci ani în armata grecească: „Anii de acolo se măsoară dublu, așa că voi putea ieși cu zece ani mai repede la pensie. În loc de 67, voi primi pensie începând cu 57 de ani. E ceva, nu?“. E greu să explici unui popor obișnuit să primească că a venit timpul să mai și dea.
La Atena, criza nu se vede pe străzile turistice, ci în suburbii, acolo unde jumătate dintre spațiile comerciale își afișează goliciunea cu un „De închiriat“ pe geamuri. În ultimii cinci ani, economia grecească a scăzut cu 23%. Comparativ, vecinătatea României cu zero creștere economică pare bună. E drept că grecii au căzut de sus: nu există țară europeană în care calitatea vieții să fi scăzut mai mult în ultimii cinci ani decât în Grecia. În România și Grecia sunt și cei mai mulți europeni care spun că au suferit din cauza crizei economice: 27% și 26% (sursa: sondaj Gallup 2012).
Cartierul Exarchia e miezul anarhiștilor greci. Cu Che pe tricourile antiglobalizare made in China, tineri atenieni își iau săptămânal doza formată dintr-un amestec de bolovani extrași din trotuarele Pieței Syntagma și gaze lacrimogene. Criza le-a băgat în venă o infuzie suplimentară de nebunie. Nu îmi doresc să văd vreodată în Piața Universității violențele cu care grecii au întâmpinat-o săptămâna trecută pe Angela Merkel. Nu dintr-un spirit de civilitate, ci pentru că se lasă cu sânge, răni și durere inutilă. Prin comparație, „populismul agresiv“ din România, despre care vorbește aici Mircea Cărtărescu, e palid. Diferența e cât dintre o flegmă aruncată în trafic de un șofer bădăran și o rangă înfiptă în parbriz de unul nebun. Mare, și în același timp înspăimântător de mică.
Am terminat peștele și acum împreunez brânza cu uleiul de măsline. Kostas îmi spune că „astăzi toată lumea înțelege ce se întâmplă: plătim cu toții lăcomia politicienilor. Lucrurile s-au schimbat față de cum erau în anii ‘50. Informația circulă pe internet, nu o mai primim doar prin propaganda de la televizor. Toată lumea înțelege: până și bunica mea de 90 de ani, care mai crede că atunci când plouă cerul plânge soarta Greciei. Și băiețelul meu de cinci ani, care știe deja să navigheze pe internet, înțelege. De asta eu am speranța că lucrurile se vor schimba“. Kostas vorbește însuflețit despre democrația directă (idee cu care m-am mai întâlnit la New York și la Berlin și despre care am scris aici) și cum, „dacă nu mâine, atunci peste zece ani“, oamenii își vor putea spune direct prin referendum părerea asupra tuturor problemelor importante. Îl întreb dacă se teme că deciziile majorității nu vor fi cele mai inteligente. „Nu mai e ca în anii ‘50, îți spun. Informația e liberă. Acum toți pot înțelege. Doar să vrea“.
La masa de alături, femeile discută despre prețuri. De la masa bătrânilor nu se mai aude numele cancelarului german, ci al premierului grec Samaras. În taverna grecească fiecare face, în felul său, politică. Aici e locul unde oamenii mestecă împreună ce văd la televizor și ce citesc în presă. Aici e topitoria gândurilor mulțimii. La noi, la români, taverna e studioul de televiziune. Acolo unde doar patru-cinci vorbesc și restul de un milion privește și înghite. Seara, pe străzile din cartierele Atenei se aude un zumzet ca de albine înfuriate: sunt cafenelele pline ochi cu localnici de toate vârstele. Bucureștiul, în schimb, e tăcut: îl ascultă pe Gâdea, îl ascultă pe Diaconescu, îl ascultă pe Becali. Cafenele pentru vorbit, Bucureștiul nu are. Doar terase pentru fudulit.
Grecia și România seamănă mult astăzi. Criză, politicieni lacomi, populiști agresivi. Vorbele multe nu aduc automat decizii mai bune, dar dacă pe noi televizoarele ne izolează unii de alții, pentru greci cafenelele sunt lipiciul social care-i adună. Noi doar privim vorbele, grecii le construiesc împreună.
Când masa din taverna lui Kostas era deja pătată cu vinul de Pelopones, l-am întrebat: „Dar tu de ce nu pleci?“. Grecul, care își datorează engleza fluentă soției sale americance, mi-a spus: „Ar fi calea cea mai ușoară. Dar nu vreau. Dacă aș emigra, ar trebui să fiu sluga cuiva cel puțin zece ani. Însă, aici sunt stăpânul meu. Și sunt mândru de țara mea. Noi, grecii, am trecut în ultimul secol numai prin perioade grele: din război în război, din dictatură în dictatură. Suntem obișnuiți cu greul. Doar ultimii 20 de ani au fost mai liniștiți. Acum au venit din nou vremurile grele și, dacă bunicii mei au rezistat, voi rezista și eu aici. Aici e altceva (to kati allo, în grecește). Și acest „Altceva“ e al familiei mele de 30 de ani“.
Îl invidiez pe Kostas Bakatelos, grecul care mi-a dat de mâncare. Căci astăzi, cea mai mare diferență dintre greci și români e că ei au inima plină. Privesc pe fereastră spre Acropolele lor albe și mă întreb: dar Acropolele noastre oare care (cine) sunt?
de Vlad Mixich
HotNews.ro
„Azi, România e țara din care simți că ar trebui să pleci cât încă se mai poate“.
Mircea Cărtărescu
