A devenit România o ţară izolată pe scena europeană? Cum un rău nu vine niciodată singur, blocarea accesului României în spaţiul Schengen a adus la pachet şi această temere. În absenţa „marelui prieten“ francez, care vor fi noii parteneri ai României? În al cui siaj vom căuta să navigăm pe tulburatele ape europene? Sau a sosit ora maturizării, a înlocuirii strategiei de captare a bunăvoinţei cu una focalizată pe urmărirea intereselor? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă, în exclusivitate pentru HotNews.ro, mai mulţi specialişti europeni şi doi europarlamentari români.
Cât de aspru este discursul reactiv al celor doi dirijori ai diplomaţiei române, preşedintele Traian Băsescu şi ministrul Teodor Baconschi. O asprime care sugerează prezenţa unei îngrijorări majore la Bucureşti. Cu toate acestea, francezii nu percep blocarea României în termeni atât de dramatici. Catherine de Wenden, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris, susţine că „şi în trecut mulţi nou-veniţi au avut dificultăţi în a-şi include complet cetăţenii ca europeni. Au fost nevoiţi să aştepte câţiva ani şi mă gândesc la spanioli, la greci, la portughezi. România nu este un caz izolat“.
E o teză îmbrăţişată şi de francofilii români, puşi în dificultate de atitudinea administraţiei Sarkozy. Pentru Cristian Preda, europarlamentar democrat-liberal, „nu există altă opţiune decât relaţia bună cu Franţa, care trebuie conservată. Acum, dacă au emis nişte rezerve, nu trebuie să dramatizăm şi să mizăm pe alt parteneriat, să ridicăm tonul sau să fim cu nasul pe sus“. Folosirea de către ministrul Baconschi a unor cuvinte tari, precum „iraţional“, în caracterizarea motivelor de respingere a României, este „regretabilă“ în viziunea lui Cristian Preda, pentru că „astfel de termeni nu se folosesc în vocabularul dintre parteneri“. Însă, puţini mai cred astăzi în parteneriatul franco-român, dezgheţul fiind departe, în ciuda consolărilor enunţate duminică de ministrul Laurent Wauquiez. Nu sunt de ajutor nici resentimentele prezente în cercurile apropiate de Sarkozy şi care provin din 2004, atunci când candidatul Traian Băsescu declară că premierul Jean-Pierre Raffarin, astăzi consilier apropiat al lui Sarkozy, „şi-a primit tainul“ din contractele încheiate cu statul român.
Ce nu înţelege „vechea“ Europă?
O alternativă ar fi apropierea de Germania, cel mai important partener economic al României. Sâmbătă, ministrul Teodor Baconschi s-a întâlnit cu omologul său german, care şi-a menţinut tonul politicos şi precaut deja prea bine cunoscut românilor. O precauţie pe care diplomaţia bucureşteană nu ştie încă în ce să o dizolve, europarlamentarul social-democrat Adrian Severin remarcând că „avem o serie întreagă de probleme legate de partea germană, care nu ştiu cât de convinsă este că un astfel de parteneriat poate funcţiona. Dar este o lipsă pentru care nu doar Berlinul poartă vina, ci şi Bucureştiul“.
Dacă politicienii români continuă să fie blocaţi în binomul parteneriatului strategic, profesorul britanic Tom Gallagher crede că „din parteneriatele strategice cu membrii UE mai mari pot fi obţinute doar câştiguri pe termen scurt. Probabil că Marea Britanie ar arăta o simpatie mai mare faţă de România în momentul în care ar exista dovezi că aceasta este călcată în picioare de unul dintre membrii puternici“.
Franţa, Germania, Olanda, Finlanda, Austria formează deja un grup care şi-a exprimat neîncrederea în acţiunile Bucureştiului, a cărui principală linie de apărare este invocarea respectării principiilor care stau la baza construcţiei europene şi a reamintirii faptului că România, membru UE, nu mai poate fi tratată ca un stat candidat. Problema este că, în ultimii cinci ani, „nu s-a reuşit construirea unei relaţii de încredere între România şi jucătorii europeni cheie, datorită eşecurilor în privinţa reformei“, spune Tom Gallagher, care adaugă că „ambasadorii, în telegramele lor, subliniază probabil că vina nu este în întregime a guvernului Boc sau a lui Băsescu“. Dar nici asprimea discursului proaspăt descoperită de către diplomaţii români nu pare a fi corect dozată. „În marile capitale europene“, spune Gallagher, „nu se înţelege de ce Băsescu este atât de nerăbdător să intre în Schengen, dar, în acelaşi timp, doreşte eliminarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare care dă puteri Comisiei Europene să monitorizeze eforturile anticorupţie. În perspectiva curăţării vieţii publice şi a îmbunătăţirii calităţii justiţiei şi administraţiei, ar ajuta ca autorităţile să explice, cât de sincer e posibil într-un context diplomatic, care sunt constrângerile care le împiedică să atingă aceste obiective. În plus, Bucureştiul nu ar trebui să tacă dacă interesele de afaceri ale unor grupuri din UE, acum active în România, împiedică lupta împotriva corupţiei“. Recenta arestare a vameşilor organizaţi pe modelul unui grup infracţional nu face altceva decât să confirme acuzele de corupţie lansate de către francezi şi, după cum remarca şi Dan Tapalagă, să întărească neîncrederea europenilor în România dacă retezarea capilor politici ai acestor reţele nu va veni.
Prietenul la care visăm
Acestea fiind relaţiile dintre România şi „vechea“ Europă, privirile se îndreaptă natural către ţările intrate în UE după 2004. S-a vorbit adesea despre consolidarea unei „alianţe a noii Europe“, discuţie provocată şi de formarea duetului franco-german care ignoră în chestiuni importante chiar Comisia Europeană (cum este recent propusul pact de competitivitate). Dar dacă dorinţa este ispititoare, istoria recentă demonstrează că, „în general, noile state membre UE tind mai curând să aranjeze coaliţii ad-hoc, nu permanente“, după cum just remarca Leszek Jesien, director la Institutul Polonez de Afaceri Internaţionale.
Interesele Poloniei şi ale României au coincis, de exemplu, în chestiunile de protecţia mediului, dar nu în cele legate de independenţa Kosovo. Polonia rămâne totuşi exemplul pentru celelalte state din grupul „noilor europeni“, influenţa sa crescută în interiorul UE transformând-o într-un partener dezirabil pentru România. Miercuri, ministrul Baconschi s-a întâlnit cu omologul său polonez, toate asigurările obişnuite de prietenie şi susţinere fiind repetate. Însă, Adrian Severin nu ştie „dacă în interiorul Uniunii Europene, România mai are sau cu Polonia nu o relaţie strategică. Susţinerea punctuală e una, şi o relaţie strategică e alta. Nu mi-e clar dacă România menţine sau nu această orientare strategică“. Dincolo de declaraţiile oficiale, Leszek Jesien exprimă o opinie vehiculată la Varşovia pe marginea subiectului Schengen: „Sistemul Schengen se bazează pe principiul încrederii mutuale între toate ţările participante. Problema încrederii se bazează atât pe ramificaţii tehnice, cât şi politice şi nu pot fi separate una de cealaltă, întrucât încrederea nu e doar o chestiune tehnică“. Este o critică fină adusă argumentelor care domină în ultima lună discursul diplomaţiei româneşti.
Surpriza?
Nici Kreko Peter, director la Institutul „Political Capital“ din Budapesta, nu crede că „împărţirea în acest caz se face între «vechile» şi «noile» state membre, ci mai curând între statele puternice şi România şi Bulgaria“. O opinie confirmată de recentul anunţ al lui Traian Băsescu, care a declarat sâmbătă că exclude decuplarea României de Bulgaria, în chestiunea Schengen. Dar dacă România este solidară cu mai nedisciplinatul vecin din sud, în regiune a apărut altă solidaritate. „Ce putem vedea astăzi este că Ungaria, din poziţia de deţinătoare a preşedinţiei UE, transmite mesaje clare ţărilor din afara zonei Schengen şi chiar din afara UE, poziţionându-se ca principal aliat al acestor ţări. Guvernul ungar a făcut câţiva paşi pentru a-şi întări legăturile cu România şi acest gest reflectă dorinţa de a aprofunda relaţiile în timpul preşedinţiei UE“, constată Kreko Peter. Este un punct asupra căruia cad de acord şi cei doi europarlamentari de orientări ideologice diferite, Cristian Preda şi Adrian Severin: Ungaria sprijină puternic România şi trebuie să întărim relaţia bună cu Budapesta. Desigur, este în interesul punctual al Ungariei să scape cât mai repede de povara asigurării graniţei estice a Schengen, dar, pe de altă parte, colaborarea strânsă şi deja îndelungată dintre Bucureşti şi Budapesta este o realitate. Situaţii cu potenţial altădată exploziv, precum acordarea cetăţeniei ungare etnicilor maghiari din ţările vecine sau imprudenţa afişării la Bruxelles a unei hărţi a imperiului austro-ungar, au fost de astă dată tratate cu tact şi maturitate. Surprinzător sau nu, dar cel mai solid aliat european al României în anul 2011 pare a fi Ungaria.
S-ar părea, aşadar, că România încearcă în aceste zile să-şi înăsprească tonul, dar există pericolul ca această schimbare de voce să fie similară cu încercarea unui adolescent de a părea bărbat: apar multe acte nefireşti. Însă, învăţătura care se poate trage din această situaţie este că „un stat membru respectat şi a cărui voce contează deţine un sistem politic stabil, mass-media sănătoase, o societate civilă vibrantă, un sistem educaţional şi de sănătate satisfăcător şi, mai presus de orice, o economie solidă“, spune George Dura, expert la Centrul de Studii Politice Europene din Bruxelles. „România a progresat mult în ultimul deceniu, dar primirea în UE a fost doar începutul şi, în special, clasa politică trebuie să facă mai multe eforturi dacă se doreşete ca România să fie un stat membru care contează. Doar atunci ea va fi capabilă să construiască sau să intre în orice alianţă în interiorul UE“.
Vlad Mixich, HotNews.ro
