Şi-au schimbat portul, îşi cumpără Coca-Cola de la magazinul de pe uliţa pietruită, au alimentare cu apă şi canalizare în comună, dar încă aleargă la bătrânele satului să le descânte pruncilor când nu se mai opresc din plâns sau să le dea cu bobii când vor să afle pe unde le umblă ursitul.
E dimineaţă tulbure în Vladimir. Ceaţa se ridică uşor şi pe drum trec femeile satului, venind de la biserică. Prin curte, baba Leana, cum îi spun vecinele mai tinere, se mişcă greu, sprijinindu-se în două ciomege. Odinioară, la ea veneau suratele să le descânte copiilor de deochi sau să le dea cu bobi, de dorul bărbaţilor sau al copiilor duşi în armată.
Ptiu, să nu-ţi fie de deochi!
Are ochii verzi şi două gropiţe se ivesc în obraji. Râde când o întreb de vorbele spuse în descântec: „Ei, trebuie să fii atentă, să le furi, altfel n-au leac. Trebuie să ţii urechile ciulite“. Se-nduplecă apoi şi dezvăluie din magia cântecului: „Fugiţi, strigoaicelor, moroaicelor, / Cu ochi ca taierele, cu dinţi ca secerele, / Unde popă nu toacă, unde fată mare cosiţa nu-mpleteşte, / Acolo să staţi, acolo s-aciuaţi, / De-azi înainte la Ion (numele celui descântat – n.r.) să nu mai staţi“. Îşi aminteşte apoi cum a început a desluşi taina cuvintelor vindecătoare: „Eu le-am auzit întâi la bunica mea, când se-mbolnăveau vitele sau când se deocheau copiii. Asta se întâmpla după ce se botezau şi trebuia să-i dezlegi, că deochiul se lasă la inimă şi mori, dacă nu. Uite cum se-ntâmplă: mie îmi place de tine, mi-e drag de sufletul tău, de faţa ta şi am aşa… ochii păgâni. Bine, te deochi şi de urât, nu doar dacă eşti frumos. Cică, dacă vrei să scapi, ăl de se miră trebuie să-ţi pună scuipat la cap“. „Nu-l cuţita, nu-l junghia, / Lăsaţi-mi-l pe prunc curat, luminat, / Ca Maica Precista ce l-a lăsat, / Că eu cu limba voi descânta, cu toporul voi toca, / Cu mătura voi mătura, / Dupe capul lui Ion l-oi lua“, continuă ea, vorbind ca pentru sine.
„Darul e dat de la Dumnezeu“
Da’ baba Leana ştie să facă şi altele: „La bunica mea, în Godeni, cătunul Ploştina, veneau oameni mulţi şi, când m-am mărit eu, mă băgam între ei să văd, să aud ce zice, cum zice. Luam şi eu bobi şi dam cu ei şi aşa am învăţat să-i aleg şi să-i citesc. Dam pe urmă de copii care erau plecaţi departe, de băieţi militari şi primeam pe orişicine, nu pe bani, pe nimica, aşa, ca facere de bine. Alţii luau bani. Mai erau trei femei care se pricepeau – Cîrligoaia, Cioaca şi Mariţa lu’ Mitru Smărăndii. Le mai pomenesc, de, că n-o mai fi nici os de ele, săracele! Ele ştiau şi de măritat“.
În timp ce vorbeşte dă cu mâna peste masă, ca şi cum ar şterge-o de praf. Se aşază pe pat şi scoate câteva boabe de porumb dintr-un tub de medicamente. Îşi pune ochelarii şi apoi le înşiră dintr-o mişcare. Începe a îngâna uşor: „41 de bobi, 41 de fraţi, într-o cămaşe îmbrăcaţi, / Bine ştiţi, bine să-mi daţi / Cum ştiţi a-ncolţî, pe cocean a grămădi, câmpurile a-nverzi, / Aşa să ştiţi de ştirea lui… – şi aici zici numele omului – / De-o fi acasă, de-o fi mort, / Să-mi ieşiţi în frunte pe 5, / La inimă 3, deşchidere-n prag şi-n temei“. Se opreşte şi priveşte spre porumb: „Bobii dac-o ieşi pe 5, persoana nu e moartă şi vine cu bucurie acasă. E mai rău dacă dau pe 9, se taie şi dau grămădiţi“. Faţa mea nedumerită îi stârneşte zâmbetul. „Ei, lasă, nu trebuie să înţeleagă toţi. Darul e dat de la Dumnezeu. Unii îl au, alţii nu“.
Farmece tot se fac
În sat n-au rămas prea mulţi care să ştie rostul şi tainele cuvintelor magice. „Când eram eu fată, tat’-al Lenuţii lu’ Dumitru Şchiopu dădea cu masa şi-ţi spunea cât mai ai până te măriţi, după cum se învârtea. De rămâneau fetele nemăritate, se duceau babele în marginea bălţii şi băteau cu bicele în apă să iasă ghiavolu’. Se duceau despletite şi în pielea goală, noaptea până-n 12, cu oală de pământ, cu semn de la flăcău şi descântau până împroşca necuratul cu apă“, spune tanti Lenuţa. Vorbele femeii par desprinse dintr-o lume de basm. Nici ea n-a mai văzut astfel de ritualuri de când a crescut, mai ales prin zona bărbatului, după care s-a dat după măritiş: „S-au prăpădit ăştia care ştiau să facă ghiavolii. Sau or mai fi, da’ eu nu-i ştiu. Da’ farmece tot se fac. Nu vezi câţi se despart?…“.
