Vinerea Mare a adus Speranta pe tarâmul deznadejdii. Ieri, oamenii din trei localitati devastate de apele Dunarii au avut certitudinea ca nu sunt singuri. Caravana Sperantei a ajuns la ei!
Ieri-dimineata, la ora 7.30, 12 masini stateau insiruite in curtea Gazetei de Sud. Tone de alimente, mezeluri, apa, suc, conserve, dulciuri, saci de dormit, corturi au fost incarcate de cei care timp de o saptamâna au avut un singur gând: sa le ofere sinistratilor din Dolj o raza de Speranta, inaintea Sfintei Sarbatori a Pastelui.
La ora 9.00 s-a dat semnalul de plecare. Pâna la iesirea din Craiova, alte masini s-au alaturat convoiului. O ultima oprire pentru stabilirea programului. Apoi Caravana Sperantei a luat drumul tarâmurilor deznadejdii: Rast, Negoi, Ghidici.
„Dac-asa a fost sa fim ursati…“
Sunt familie lânga familie. Ca in satul lor, numai ca acum nu mai stau in case, ci in corturi sau in folie de plastic, agatata pe patru bete. Familia Nitu avea o casa frumoasa in Rast, in care acum a venit Dunarea si sta sa se prabuseasca. Si-au luat animalele si au plecat, ca tot satul. „Avem o nepotica de noua ani, lumina ochilor, am dus-o la niste rude. O cheama Bianca Mihaela Petrisor, ea sufera cel mai mult. Am jucariile ei in cort, ma uit la ele si-mi trece de dor. Sa-ti lasi toata agoniseala de o viata si sa pleci, e foarte greu. Am pornit cu barbatul meu de la lingura de lemn; am avut doua camere si am mai facut doua. Eram o familie unita, ne placea sa muncim. Nu ne-a cazut casa de la temelie, dar apa a intrat in doua camere. Aveam o casa asa frumoasa, luasem usi noi, le vopsisem albe. Aveam tot ce ne trebuia, si vaca, si cai, si oi, de toate strânsesem. Am ramas fara nimic. Acuma e frumos, ca e soare, dar când ploua si bate vântul, ce facem?! De când au inceput sa vina ajutoare, am luat o ciocolata, câte o bucata de salam, ca ni se lasa, da’ nu mai intra, când stim ca nu mai avem acoperis…“, se tânguia Patra Nitu, din Rast, strângând la piept pachetele, ca pe niste comori.
„Saru’mâna“, murmura in lacrimi Carmen Petrisor, „sa dea Dumnezeu sanatate tuturor celor care si-au amintit de noi acum, inainte de Pasti… Ca vai de mama noastra stam. Ne-am apucat sâmbata trecuta de treaba, ca am vrut sa fac si eu curatenie prin casa, se apropia Pastele. Duminica am vazut ca apa crescuse, ajunsese pâna in fata la magazin. I-am spus lui barbatu-meu ca pâna seara ajunge la noi. Pâna dimineata am fost gata. A venit politia si a zis sa ne luam tot ce avem si sa plecam. Cu ce sa plecam? Am plecat cu ce aveam pe noi. Am reusit sa caram câteva ceva cu amarâta asta de caruta. Restul a ramas: porumb, grâu, tot…Noi cum o sa mai traim?! O sa ne mai aduca acuma, câteva zile, apa, pâine, da dupa Paste, ce o sa facem?! Vina e a primului-ministru, ca a dat ordin sa se sparga digul aicea; daca nu-l spargeau, nu se inunda toata comuna. E jale, cum intrati, nu mai recunoasteti Rastul. Aici o sa fie numai Dunare. Dac-asa a fost sa fim ursati noi, ce putem ca sa facem?!“
