Traiesc ingropati de vii de 13 ani. In camaruta afundata pe jumatate in pamint, cu tavanul boltit inlauntru la o palma de salteaua patului, dorm ingramaditi unul in altul Ana, Marin si cei doi copii. Poposesc in bordei doar atit cit sa se odihneasca. De cum se ridica soarele pe cer parasesc grabnic zidurile strimte, aerul imbicsit si tavanul ce sta sa cada. Parca e mai bine in batatura de o palma, pe care se plimba alene, amortite de foame, trei rate mute – singura avere a familiei Pribeanu! Iarna e cel mai greu. Camelia pleaca la scoala, Alin se aciueaza pe la vreo ruda milostiva, care ii ingaduie sa stea linga soba si ii da un blid cu mincare. Ana si Marin ramin insa pe bancuta de lemn din fata casei, impietriti de frig, sperind ca pe poarta va intra vreun vecin care sa le dea ceva de lucru. Sau de pomana…
Ca sa ajungi la bordei trebuie sa urci ulita inghetata care sclipeste amenintator sub talpa pantofului. Dupa casa lor incepe cimpul. N-a mai indraznit nimeni sa-si ridice casa in coasta dealului, unde trebuie sa te tii de zidurile bordeiului ca sa nu aluneci. Acolo au gasit singura bucata de pamint de pe care stiau ca nu-i va goni nimeni.
Ana are 43 de ani, Marin – 46. Sint inca tineri, dar au privire de mosnegi, care nu mai asteapta nimic bun de la viata, decit sfirsitul izbavitor.
„N-avem nici macar un sac de faina in casa. Fata se duce la scoala si maninca de dimineata cornu’ ala sau eugenia, ce le-o da. Pina seara nu mai cere nimic. Stie ca n-avem de unde. Alin nu mai merge la scoala. A ramas repetent de trei ori in clasa a V-a si dup-aia nu l-au mai primit. Se mai duce pe la nasa si maninca. Acum, pe timp de iarna, nu avem de nici unele… De nici unele!“, repeta femeia privind absenta la caruta putrezita la doi pasi de casa. „…Am avut si cal“, isi continua cu voce tare gindul. „A murit acum doi ani. Atunci am intrat de tot in saracie. O fi fost de foame, o fi fost de jigodie… Mai avem ratele astia trei si un ciine. Mi-e mila de pasari sa le tai, ca ramine batatura troaca si atunci chiar c-o sa ne luam cu miinile de cap“.
Intr-un colt al carutei, trei crengi de brad cu turturi pe ace si un firicel de hirtie igienica roz atirnind in virf sint singurul semn ca si in familia Pribeanu a fost Craciun. Nu sarbatoare, ci doar o zi trista de Craciun, in care rugaciunea de dimineata si semnul crucii le-au fost singura bucurie si indestulare a sufletului.
Casa noua fara acoperis
„Nu ne trebuie mult sa traim. Eu sint invatata cu lipsurile. Am fost infiata de niste oameni din Predesti, care m-au crescut cum au putut si ei. Acum au murit. Parintii adevarati nu mi i-am vazut niciodata. Am auzit ca ar fi din Gorj. Barbatu-meu n-a fost nici el instarit. De copii ni se rupe noua sufletul. Ca le spui ca nu poti sa le iei haine, ca n-ai bani pentru incaltari…, dar nu poti sa le spui sa manince doar o data pe saptamina!“. Ana plinge cu fata in palme. Obrajii i-au inghetat de frig si fierbinteala lacrimilor lasa dire aburinde.
Au incercat Ana si Marin sa mai alunge din saracie. Si sa scape de teama ca intr-o noapte acoperisul bordeiului se va surpa peste ei, in somn. La citiva metri de camaruta ingropata in pamint au ridicat zidurile unei incaperi mai mari, din crengi lipite cu tina si paie. A venit iarna si n-au mai apucat sa o termine. Oricum, si noua casa, daca o vor termina vreodata, va fi tot goala si intunecata ca si bordeiul. N-au bani nici macar sa-si cumpere o lampa.
„Avem alocatia fetei si ajutorul de la primarie, pe care nu-l primim intotdeauna intreg, ca cica n-au fonduri. Fonduri, fonduri“, rosti Ana cuvintul in care se impotmolise toata viata ei si a copiilor ei. „Doamne, macar daca am avea un sac de faina sa iesim din iarna!“.
