De la fostul IAS Corabia, se va putea cumpara o datorie de 300 de miliarde de lei. Cumparatorul va primi o fabrica nou – nouta, 9.000 ha de teren si 1,6 milioane de dolari „consolidati“ intr-o instalatie de muls si una de irigat prin picaturi
Acum citiva ani, investitiile, modernizarile si achizitionarea de utilaje prin diverse credite erau o adevarata moda; constienti de faptul ca agricultura da roade cu atit mai dulci cu cit e mai „de soi“ utilajul folosit, marii agricultori cazusera in patima retehnologizarii cu orice pret. Se purtau imprumuturile din banci, nu in lei, ci in valuta forte, pentru a cumpara agregate „ultimul racnet“, a caror utilitate palea, de multe ori, in fata comisionul oferit contractantului. Multe banci au platit scump mofturile unora care s-au intins mai mult decit le ajungea bugetul pe citeva decenii, mai ales ca inflatia a crescut direct proportional cu dorinta de inavutire a proaspetilor manageri.
Superinvestitii cu efect mortal
„Decizii manageriale cel putin gresite“, cam asa s-ar putea numi cele trei mari investitii facute la Corias (fostul IAS Corabia) in perioada ’93-’96. Circa un milion de dolari a costat instalatia de irigat in sistemul „prin picatura“, bani dati degeaba din moment ce instalatia s-a dovedit nefunctionala pe terenurile provenite din desecarea baltii Potelu. Alte 600.000 de dolari au fost cheltuite pentru achizitionarea unei instalatii de muls, Westfalia. Pe vremea aceea, in patrimoniul societatii „figurau“ si citeva sute de capete de vaci, insa nici una nu a dat ochii cu Westfalia pentru simplul motiv ca vacile erau in lichidare. „Erau bolnave de tuberculoza“, spun angajatii. Vacile s-au dus, instalatia de muls a ramas, la fel si creditul neachitat – „piatra de moara“ pentru bugetul societatii.
Fabrica de suc concentrat a fost, la vremea ei, o adevarata bijuterie computerizata, unica in Romania. Initial, a costat citeva milioane de marci, acum insa, cu dobinzi si reactualizari, creditul neachitat a stationat la valoarea de opt milioane de dolari.
La vremea respectiva, dupa ce societatea aruncase la cos, in lipsa unui cumparator, nu mai putin de opt mii de tone de mere putrede, afacerea parea o mina de aur. Sucul concentrat de mere, o substanta mai dulce ca mierea, era folosit ca baza pentru orice suc natural si indispensabil marilor producatori de bauturi racoritoare din lume. Fabrica putea prelucra, pe parcursul unui an, un munte de mere: 25.000 de tone. Produsul finit, sucul de mere, se vindea in valuta, numai pe piata externa, pentru ca in Romania nici o fabrica nu folosea asa ceva.
Incepind cu anul 1995, fabrica a functionat in fiecare an, dar din ce in ce mai putin pentru ca socoteala de pe hirtie nu s-a potrivit deloc cu nevoile speciale ale fabricii, iar aceasta a ramas curind fara materie prima, dupa ce a spalat si a stors toate merele din regiune. Evident, livada de meri din patrimoniul SC Corias imbatrinea incet, dar atit de sigur, incit in citiva ani nu a mai fost buna de nimic. E drept, putea vinde de pe stoc, deoarece capacitatea de depozitare este de 800 de tone, pe o perioada de doi ani, iar „gestionarul“ era incoruptibil, din moment ce este reprezentat printr-un panou computerizat!
La mezat
Cu atitea investitii utile, dar neutilizabile, Corias s-a trezit ca are de achitat credite restante de circa 300 de miliarde de lei, in valuta, care, „umflate“ si de inflatie, s-au stabilizat in jurul valorii de 8,2 milioane de dolari. Si asta, in conditiile in care valoarea contabila a patrimoniului este de 80 de miliarde de lei si nu exista datorii neplatite (altele decit creditele).
In prezent, in patrimoniu figureaza 9.000 de hectare de teren, dintre care 800 sint pasune. Pe restul se cultiva cereale, cu profit. Acum, societatea se dovedeste viabila, desi in urma cu citiva ani ea a dat faliment si a intrat in lichidare, judecatorul sindic numindu-l ca administrator pe Oto Popescu, fost prefect de Olt.
Desi cei aproape doua sute de angajati ar dori sa privatizeze societatea prin metoda PAS si sa incerce sa o faca rentabila, este foarte posibil ca intreprinderea sa nu se dovedeasca atractiva decit pentru marii „lichidatori“, specializati in taierea utilajelor si vinderea la fier vechi. Cu atitea credite neachitate, putini investitori vor risca sa scoata profit din fabrica de suc, perfect conservata si inca viabila, cind ar fi mai simplu sa trimita la fier vechi sutele de tone de inox alimentar si sa scoata un superprofit in doar citeva luni.
Soarta societatii depinde de cei care ii vor hotari stapinul, in urma privatizarii. Asa cum stau treburile acum, AVAB, cea care a preluat datoria de milioane de dolari, este singura in masura sa decida ce si cum se va vinde si in ce conditii isi va recupera datoria consolidata in valuta.
