Am simţit un gol în sto-mac din clipa în care am văzut tancul acoperit de plasa de camuflaj. Maşina s-a prelins printre cele două bariere groase şi pe lângă cei patru soldaţi ruşi („pacificatorii“) care îşi sprijineau plictisiţi palmele pe mitraliere. Podul de peste Nistru era pustiu. La celălalt capăt ne aşteptau, sub steagul imprimat cu secera şi ciocanul, miliţienii transnistreni.
Figuri încruntate, cuvinte puţine şi toate în rusă, portbagajul deschis şi paşapoartele returnate după nu mai mult de zece minute. Acesta este ritualul intrării în „Pridnestrovskaia Moldavskaia Republica“. Şoseaua care duce spre Dubăsari (oraş aflat sub controlul separatiştilor transnistreni) trece pe lângă un tanc marcat cu o stea sovietică. În spatele ţevii tunului se întrevăd primele blocuri din Dubăsari. E praf, e mizerie şi nici oameni prea mulţi nu-s pe stradă. Aproape de Dubăsari începe Corjova, un sat aflat la discreţia miliţiilor transnistrene, dar locuit în majoritate de moldoveni care refuză autoritatea Tiraspolului. La 17 ani de la începerea conflictului tran-snistrean, oamenii din Corjova nu aparţin pe deplin nici unui stat. Plătesc impozite Tiraspolului, dar au buletin de la Chişinău. Lucrează în fabricile transnistrenilor, dar votează în alegerile organizate de Chişinău. Niciodată nu ştii exact unde eşti: în Transnistria sau în Republi-ca Moldova? Cine vrea să-şi ducă strugurii din vie în beciul de sub casă trebuie să treacă prin două rânduri de bariere şi să plătească şpagă miliţienilor separatişti şi la venire, şi la plecare. E greu. Dar cel mai greu a fost în 1992, când au murit oameni…
Alexandru Grama e un bărbat de 22 de ani, înalt şi încruntat. A avut patru unchi, dar doi dintre ei au murit în războiul din 1992. „Noroc că n-a fost taică-miu“. Norocosul de taică-său, o matahală cu mustaţa stufoasă şi neagră, plânge ca un copil în faţa unei cruci. „Frate-miu s-a întors cu bine din Afganistan, dar l-au împuşcat nemernicii ăştia la 200 de metri de casa lui. L-am cărat eu pe motocicletă spre spital. Nici nu mi-am dat seama când a murit. Medicii ăia mi-au zis: «E gata, dom’le, nu mai putem face nimic pentru el». Celălalt frate a călcat pe o mină care i-a împrăştiat stomacul pe zece metri în jur. I-au strâns maţele de pe câmp şi l-au dus la spital. A mai supravieţuit doi ani. Ale-xandru Grama nu prea îşi mai aminteşte de cei doi unchi morţi. Dar, îmi spune şi el, cu ochii înotând în lacrimi: „Tata a vrut să se spânzure“. Cei doi bărbaţi stau şi plâng în faţa mea. Tac şi mi se pune un nod în gât.
În ’92, oamenii din Corjova credeau că luptă pentru patria Moldova. Dar în pre-zent, Chişinăul i-a abandonat. Oamenii au mai crezut că luptă pentru limba lor. Dar, deşi graniţa românească e la doar 150 km, România e atât de departe. Eu i-am întrebat dacă s-au luptat pentru că îi urăsc pe ruşi. Mi s-a răspuns că nu: au prieteni ruşi şi iubite rusoaice. Şi atunci?
Corjova şi satele din jur sunt aşezate într-un abis. Un abis rămas în urma conflictului rece dintre cele două mari blocuri militare: nord-a-tlantic şi sovietic. Conflict purtat în numele unor felurite idealuri: patriotism, democraţie, egalitate. Dar, duşmanii de ieri par astăzi civilizaţi colaboratori. Există însă aceste sate de pe malul Nistrului care le demonstrează şi ruşilor, şi europenilor că doar aparenţele s-au schimbat.
Pentru ce au murit oamenii din Corjova? Nu pentru patrie şi nici pentru democraţie. Şi-au iubit atât de mult familiile încât le-au apărat cu preţul vieţii. E unul dintre puţinele lucruri pentru care chiar merită să mori.
