Par atât de siguri pe ei! Au răspunsuri la orice întrebare, soluţii pentru toate problemele, dreptate. Nu au dubii, nu au îndoieli, nu pierd vremea ascultând păreri contrare, nu-şi bat capul cu argumente sau perspective diferite. Observă cu superioritate greşelile reale sau presupuse ale altora. Ei nu fac. Merg pe linie şi cei care se abat îi dezamăgesc. Atunci îşi exprimă decepţia, asemănătoare, în fond, celei trăite de o ţigancă din târgul de la Romaneşti când vede că pantoful pe care clientul îl probează se dovedeşte prea mic: „Nu-ţi intră? Aoaleooo!“. O formă delicată de „Prost mai eşti!“.
Se pricep la jocurile puterii, la delimitarea teritoriilor. Accesele de răutate, secretele micilor tiranii nu le lipsesc din dotare. Unii sunt mereu încruntaţi, alţii spontani, populari. În vorbăria lor îţi ies bine tăcerile. Te amăgeşti cu bogata ta viaţă interioară sau îţi aminteşti citatul cules de un prieten: „Voi râdeţi pentru că sunt altfel? Eu râd pentru că sunteţi toţi la fel“. Îi laşi să creadă că şi tu îţi doreşti maşină de tuns iarba.
Pot să îţi fie rude sau colegi de serviciu. Politicieni, jurnalişti, vip-urile televiziunilor, magistraţi, poliţişti, funcţionari, oameni de afaceri. Amorsaţi, căci se apropie alegerile. Unii sunt de ani buni pe sticlă, fără să spună ceva. La răstimpuri, le punctezi discursurile, cu o şoaptă în gând: „I-auzi una!“; „I-auzi două!“ etc. Dar ei şi-au descoperit puterea şi o exersează, purtându-se ca într-un ţinut din America, acum 200 de ani, când legea nu exista. O lume de şefi care încearcă să-i convingă pe patroni că sunt indispensabili. O lume de patroni ce-şi argumentează deciziile cu: „Am făcut eu un sondaj“. O lume de procurori, de judecători şi de poliţişti, de instituţii conduse politic şi de politicieni care se joacă de-a ţara. Fiecare se crede bulibaşa. Să le acorzi importanţă, li se pare firesc.
Tanti Dida avea, în atelierul de croitorie unde lucra, cutiuţe în care ţinea ace cu gămălie. Uneori răsturnam, împreună cu fraţii mei, boldurile pe un scaun, alteori pe o masă de lemn. Apoi lipeam un magnet pe dedesubtul suprafeţei şi îl plimbam de colo-colo. Acele parcurgeau docile traseele hotărâte de noi. Le convine unora rolul de magnet, se simt bine, alţii, în rolul de ac cu gămălie, îmi zic, privind spectacolul. Poţi să alegi, din când în când, şi asta se întâmplă să fie lesne sau dificil. Aştepţi să îţi vină rândul la consultaţie în holul unui medic reputat sau mergi la cabinetul unui necunoscut, unde nu găseşti nici un pacient? Profesezi ceea ce cu adevărat îţi place sau te refugiezi în altă parte („Încă mai visezi să lucrezi în asistenţa socială?“, o întrebam pe Corina. „Da“, mi-a răspuns, adăugând imediat: „În condiţiile din visul meu“)? Pui ştampila pe buletinul de vot în dreptul unui cântăreţ, al unui sportiv, al unui jurist sau al unui politician versat? Care, acesta din urmă, îmi aminteşte istorioara, tot a Corinei, aflată într-o vizită recentă la „neamurile“ de la Coţofeni (cuplul de romi căruia Harald, un fotograf norvegian, le botezase, acum câţiva ani, unul dintre copii). Capul familiei a vrut să ştie cum îşi câştigă existenţa naşul, iar acesta a început să depene povestea cu proiectele pentru care aplică, finanţate de guvernul ţării sale, amintind procedurile, criteriile care trebuie îndeplinite. Corina a tradus cât mai pe înţelesul omului, care a ascultat pierdut, şi-a răsucit cu vârful degetelor mustaţa şi a spus, nu tocmai lămurit, dar pe deplin încrezător: „Ştie naşu’ ce face!“.
