Dupa saptesprezece ani de la caderea lui Ceausescu, România experimenteaza democratia doar sub forma de spectacol. Pe „scena“, presedintele si primul ministru isi dau lovituri dupa reguli pe care strainii nu prea le inteleg, caci ele fac parte dintr-o traditie a mahalalei bucurestene unde „lupta de idei“ e necunoscuta. In „sala“ spectatorii au reactii diferite. Unii se amuza sau se manifesta ca suporteri, fie ai presedintelui, fie ai primului ministru. Altii stau tacuti si se intreaba cine va câstiga in acest „razboi al palatelor“. Multi sunt din ce in ce mai scârbiti, hotarâti sa nu mai mearga la vot si sa nu mai faca parte din „poporul suveran“. In sfârsit, altii se ridica, pur si simplu, de pe scaune si se decid sa plece din România, ducându-se „undeva in Europa“ pentru a-si gasi un rost. Potrivit unor sondaje, cam opt tineri din zece de la noi nu-si mai vad viitorul in patria lor. Vor sa se integreze in Europa ca persoane, nu in calitate de cetateni ai unui stat.
Intre timp, pe „scena“ spectacolul capata trasaturi grotesti. Presedintele agita un biletel pe care zice ca l-a primit cu vreun an si jumatate in urma si pe care l-a pus la pastrare pentru a-l folosi mai târziu. Primul ministru se crispeaza. Caci uitase de „biletel“. Sau nu-si imaginase ca fostul sau amic portocaliu il va pastra. In consecinta, a negat in primul moment. Acum, e prins cu minciuna. De aceea ataca. Vorbeste la rându-i de clientela oligarhica din jurul Palatului Cotroceni. Inevitabil, spectatorii din sala isi amintesc ca au mai vazut asemenea intâmplari. Unde? In comediile lui Caragiale. Deci, nimic nu e nou in România? Stam si azi sub semnul lui Caragiale? E adevarat, dar numai in parte. In „Scrisoarea pierduta“, Catavencu a pierdut „scrisorica“ si, ca atare, nu o mai poate folosi ca arma de santaj. Si seamana oare infatigabila d-na Udrea cu „coana Joitica“? Nici vorba. „Coana Joitica“ nu poate fi suspectata decât de adulter. In rest, e perfect inocenta. De altfel, pe masura ce conflictul de pe „scena“ devine mai violent, partea sa comica se estompeaza. In lumea lui Caragiale, umorul era posibil. Acolo, pâna si canaliile sunt in cele din urma simpatice. In plus, Caragiale e un fel de precursor al „happy-endului“. In „Scrisoarea pierduta“ toate conflictele se sfârsesc cu „pupat piata endependentii“, cu imbratisari si cu concluzia lui Catavencu: „Toti ne iubim tara, toti suntem români!… mai mult sau mai putin onesti“. Dupa care Pristanda striga: „Curat constitutional! Muzica! Muzica!“
Nu e nevoie de prea mari subtilitati, deci, pentru a intelege ca o comparatie cu Caragiale e superficiala. Fata de ceea ce se intâmpla acum pe scena politica româneasca, lumea lui Caragiale pare de-a dreptul idilica. Iar eu, unul, nu vad cum se poate termina in mod decent razboiul dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria. Acuzatiile aruncate si de o parte si de alta sunt prea grave pentru ca scandalul sa permita un „happy-end“.
Tot ce se poate spune deocamdata e ca reactiile din „sala“ sunt devastatoare. Spectatorii care se amuza ridica o problema grava: suntem pregatiti, oare, sa luam democratia in serios? Cei scârbiti ridica alta problema: ce sanse exista de a schimba „distributia“ de pe scena politica daca tot mai multi români nu mai vor sa mearga la vot, fiind dezgustati de modul in care se face politica? In fine, ce se va intâmpla daca tot mai multi români vor vrea sa plece din România, deoarece nu mai sunt in stare sa-si intretina o speranta reala?
