Potrivit statisticilor, în urmă cu nouă luni, internetul era populat de 40 de milioane de bloggeri, „iar de atunci, numărul lor probabil s-a dublat“. Blogul, devenit între timp „cel mai bun prieten al omului“, a ajuns să fie un fenomen în masă.
În ciuda faptului că se spune că internetul ar fi ucis cărţile, în ultima perioadă au apărut o grămadă de publicaţii în care este abordată problema internetului şi, în mod special, a blogurilor. Una dintre acestea este „The Blogger’s Manifesto“, iar autorul este un personaj original, suedezul Erik Ringmar. Acesta ridică o problemă deloc de neglijat: să fie adevărat că „nebunii“ îşi găsesc o modalitate de expresie pe internet, în mod deosebit în acea formă de comunicare numită blog, sau este blogul ori internetul, în general, „vinovatul“ care trezeşte „demonul artistic“ din sufletul internauţilor? Să luăm, de exemplu, cazul lui Ringmar. Acesta era profesor la London School of Economics şi îşi folosea blogul Forget the Footnotes pentru a vorbi de rău despre şcoala unde activa. În opinia sa, profesorii nu se ocupau suficient de elevi, cursurile nu îşi meritau banii – sunt doar câteva dintre referirile deloc amicale ale suedezului. Ulterior, profesorul a inventat o poveste despre directorul instituţiei, cu aluzii la relaţiile acestuia cu elevii din corul unei biserici catolice. Iar aventurile sale de blogger nu s-au încheiat aici. Ringmar a recunoscut cu candoare că nu a citit una dintre lecturile de bază ale cursului său, „Fiinţă şi timp“, carte a filosofului german Martin Heidegger. După nenumărate avertismente, Ringmar şi-a pierdut, pe deplin meritat, locul de muncă, în ciuda faptului că profesorul s-a apărat, motivând că textele sale erau „absolut inocente“.
Bloggeri excentrici
Ringmar nu este singurul din această categorie de bloggeri excentrici, care cred că internetul este un loc unde pot sfida regulile. De exemplu, americana Heather Armstrong avea obiceiul să îşi bârfească toţi colegii de serviciu, în cele din urmă fiind şi ea concediată. Astăzi, ea se dedică trup şi suflet blogului său, dooce.com, despre care cei mai muţi dintre specialişti cred că este extrem de slab, „scris prost, plictisitor şi penibil, cu fotografii ale copiilor şi ale căţelului“. Cu toate acestea, spre surprinderea tuturor, doamna Armstrong are suficientă publicitate pe blogul său, încât să îşi permită să îl susţină financiar şi pe soţul său, care a decis că îi convine mai mult să stea acasă, decât să îşi piardă timpul la muncă. Oamenii ciudaţi nu sunt o raritate, însă pe internet, aşa cum ne demonstrează acest cuplu de şomeri, care s-au dedicat unui blog care nu merită nici măcar vizitat, astfel de „ciudăţenii“ par să se simtă ca „peştele în apă“. Asta probabil pentru că internetul poate fi o metodă de relaxare sau un mod de a scăpa de inhibiţii.
Alt fel de poezie
Pentru Christopher Howse, „blogurile sunt ca poezia modernă: există mai mulţi oameni care le scriu decât cei care le citesc“. Iar cifrele sunt elocvente. În urmă cu nouă luni, existau 40 de milioane de bloggeri la nivel mondial, „iar numărul lor ar putea să se dubleze“. Cele mai multe bloguri sunt citite de mai puţin de zece persoane pe zi şi doar zece la sută dintre bloggeri sunt citiţi de mai mult de 100 de internauţi într-o zi: „Ar avea mai mulţi cititori dacă ar trage la xerox câteva exemplare şi le-ar lăsa la întâmplare, în metrou“. Şi atunci de ce se întâmplă oare că unii editori de cărţi acordă prea multă importanţă blogurilor, considerându-le un instrument de difuzare, iar bloggerii sunt consideraţi mai importanţi decât criticii literari. În urmă cu ceva timp, Andrew Keen, în „The Cult of the Amateur“, afirma că bloggeri sunt o grămadă de diletanţi, fără pic de cultură generală, care ucid cultura şi economia Occidentului. În opinia sa, Wikipedia, blogurie, MySpace, Facebook şi YouTube nu vor putea niciodată să înlocuiască mijloacele de comunicare profesionale. Farah Mendleshon, profesor la Middlesex University, a luat imediat atitudine, afirmând că, dacă am urma logica lui Keen, am putea spune că fotbaliştii amatori ucid fotbalul profesionist sau nişte melodii cântate la duş ar putea ucide muzica rock. După un timp, apele s-au liniştit, iar „adevărul a ieşit la suprafaţă ca untdelemnul“: ignoranţa rămâne aceeaşi, talentul contează, blogurile nu fac altceva decât să fie un loc de manifestare a diferenţelor, scoţându-le în evidenţă.
