În cămăruţa sa din casa modestă şi albă cu pridvor de lemn îşi odihnea deseori tâmplele în copilărie şi apoi în tinereţe Traian Demetrescu, în încercarea de a găsi rima potrivită dintr-un vers al unei poezii. Pătrundem în lumea poetului călcând cu grijă în fosta sa odaie, astăzi muzeu, parte componentă a Casei de Cultură „Traian Demetrescu“.
Odaia de altădată a poetului Traian Demetrescu era la mansardă, romantică, tipul de cameră în care de obicei debutează poeţii. „Seara, singur în odaia mea, la masa de brad dreptunghiulară, vopsită cu negru, îmi rezemam tâmpla dreaptă de pumnul mânei şi dam zbor imaginaţiunii să pribegească în rătăcirile ei nebuneşti de copil. Şi pe când alţii îşi trudeau creerul să traducă teme latineşti sau elineşti, să rezolve probleme geometrice, eu căutam rime, meşteşugeam cadenţa versurilor“, nota Traian Demetrescu sub titlul „Un dar de botez“, în „Pleşul“ din noiembrie 1887, rememorând amintiri din timpul tinereţii.
Crâmpeie de viaţă
Casa părintească, de pe strada Răscruciului Mic, astăzi strada Traian Demetrescu, aduce cu ea amintiri creionate de însuşi poetul Traian Demetrescu sau de cei ce i-au fost prieteni. O descriere a sa este publicată în revista „Ramuri“, „no. 5-7 Maiu-Iulie 1936“, sub semnătura lui G.D. Pencioiu. „Căsuţa aceia modestă şi albă, cu pridvor de lemn, boit în verde spălăcit, care-ţi da impresia unui decor şters, de teatru de provincie, unei sofite cum s’ar zice în limbajul scenei… O scară îngustă de lemn urca din stradă în pridvor şi de aci intrai de-adreptul în odaia lui (Traian Demetrescu – n.r.): odaie scundă şi luminată de-o singură ferestruie, destul de mică pentru ca să primească aierul din odaie, – destul de mare însă, pentru ca poetul să întrezărească prin ea un colţ din albastrul cerului, cu adânca lui eternitate“.
Acest loc era rezervat creaţiei, la fel cum îi servea şi ca loc de refugiu, în anii de boală cumplită. „Bolnav, el se închidea în odaie, trăgea zăvorul între el şi lumea de afară, şi suferea în tăcere, refuzând, ca un adevărat parnasian, de a oferi, chiar prietenilor lui, spectacolul urât şi neestetic al boalei“, nota prietenul său, G.D. Pencioiu.
Odaia poetului păstrează şi astăzi ceva din parfumul acelor vremuri. Ochelarii, tocul şi călimara de cerneală, câteva scrisori, o scrumieră, o măsuţă şi două scaune sunt dovada trecerii lui prin acest colţ de lume, Craiova.
Măcinat de dorul creaţiei
Tabloul acelor vremuri este completat şi de mărturiile poetului sau de paginile sale de corespondenţă. Întorcându-ne la anii copilăriei sale, aflăm că, din cauza sănătăţii precare, Traian Demetrescu este lăsat în grija bunicii dinspre mamă. Sub îndrumarea ei şi a mătuşilor, are parte de o perioadă liniştită, frumoasă, marcată de lumea basmului, care i-a deschis cu siguranţă apetitul pentru scris. „Eu am avut oroare de guvernante şi pedagogi. Educaţiunea lipsită de iubire e falsă şi răufăcătoare. Guvernanta mea din copilărie nu ştia englezeşte, nici clavirul, dar mă iubea. Era o femeie de la ţară, care povestea basme c-un farmec neînchipuit şi mă adormea sub cântece naive şi dulci. Basmele şi cântecele acelea au lăsat o notă de duioşie în simţirea mea“, puncta Traian Demetrescu în „Copiii“.
Se va întoarce în casa din Răscruciul Mic, în odaia sa, în 1876. Tatăl său îi găseşte de lucru ca ajutor la un toptangiu de bumbac. Acest lucru nu este bine văzut de tânărul firav. Dorinţa sa era cu totul alta, „să fie liber să citească“, scrie în albumul „Traian Demetrescu“ semnat de Adina Mocanu şi Elena Popescu. Acest aspect apare şi într-o scrisoare adresată de Traian Demetrescu lui Macedonski, datată octombrie 1885. „Părinţii mei mă izgoniseră de acasă. Ce făceam? Mergeam la şcoală fără nici o carte, învăţam de la băieţi, umblam cu coatele rupte, şi unde vedeam un jurnal sau o carte de citit, lăcomia mă îmboldea adesea să le fur, numai ca să am şi eu. Mă duceam la o mătuşă a mea şi pitulat prin grădină sau prin alte colţuri retrase umpleam texturile de latineşte cu versuri şchioape, cu tot ce începea să simtă inima mea şi să viseze creierul meu“.
Focul creaţiei îl măcina, aşa că va da curs harului său şi în anii tinereţii, şi mai apoi, când maturitatea îşi face loc. Se nasc volume întregi, care văd lumina tiparului. Şi cu fiecare ultim vers al celei din urmă creaţii, mintea zbura în căutarea altor rime care se aşterneau pe foaia albă de hârtie în odaia din casa părintească, spre a da naştere unui alt poem. Aşa era Traian Demetrescu, mereu în căutarea unei rime. „Îl văd hoinărind pe stradă, cu gulerul paltonului ridicat, şi urmărind – cu o egală pasiune – o rimă sonoră sau… o femeie frumoasă; îl văd întârziat seara, în vre-o berărie, meditând, în câte un colţ, cu privirea pierdută şi nedându-şi ochelarii pe nas, cu gestu-i obişnuit; îl văd închis ca un pustnic, săptămâni de-arândul, în odăiţa lui din casa părintească“, scria G.D. Pencioiu.
Traian Demetrescu, în ochii contemporanilor
Caragiale îl descria ca pe un cavaler medieval, rătăcit prin veacul al XIX-lea, şi pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă îmbrăcat în mâneci „cu bufante“, „cu horboţile pe la gât“ şi cu pene de struţ de pălărie… „Caragiale s’a înşelat“, punctează G.D. Pencioiu. „Traian Demetrescu era produsul modern al unui stat social… un biet fluture care îşi arde aripile în flacăra dogorâtoare a unei lumânări“.
