Nici nu mai ţin socoteala de câte ori s-au despărţit şi s-au împăcat. Astăzi, după 45 de ani de când s-au văzut întâia oară şi şi-au dăruit unul altuia inima, sunt tot împreună. Divorţaţi, dar împărţind aceeaşi cameră din căminul de bătrâni.
Culori vesele te întâmpină din prag. Întâi se văd posterele, aşezate simetric pe pereţii văruiţi, două deasupra patului, două vizavi. Cinci pisicuţe pitite printre flori, câţiva papagali împrăştiaţi într-o pădure tropicală înviorează şi umplu de viaţă cămăruţa căminului. În aglomeraţia obiectelor strânse şi păstrate cu tandreţe domneşte o ordine desăvârşită. Mileuri îndemânatic croşetate acoperă orice zgârietură a mobilei sărăcăcioase, iar flori artificiale umplu câte o vază pe cele mai însemnate obiecte ale încăperii: pe televizor, pe frigider, pe toaleta cu oglindă. Din loc în loc, poze îngălbenite şi ferite de vreme cu o foaie de celofan povestesc crâmpeie de viaţă.
„Aici e Erika, fata noastră, cu soţul ei“, explică Tereza fotografia, ţinând-o cu grijă de un colţ. „Acum sunt amândoi în Spania, de cinci ani… Dincolo sunt eu – eram tânără acolo şi frumoasă – cu Nicu, băiatul nostru, la Arad.. Iar aici suntem noi doi, la puţină vreme după ce ne-am mutat aici, în cămin. Împlinim 15 ani de când azilul a devenit casa noastră. Şi vreo 45 de când ne cunoaştem… O viaţă de om. Cu bucuriile şi cu tristeţile ei“.
I-a furat inima olteanul cu 34 de măsele
Ea nu împlinise 22, el abia plecase pe 27, când s-au văzut întâia oară. Drăgălaşă şi cochetă, îngrijitoarea de la creşa din Turnu, de lângă Arad, i-a luat pe loc minţile şoferului oltean, plecat în Banat să-şi răcorească gândul şi sufletul după o mare dezamăgire: un divorţ. În mai puţin de o lună, fără să-i mărturisească adevărata sa poveste – în care exista şi creştea, departe de tată, un prunc abia născut – Nicolae Tudor a luat-o de nevastă pe Tereza Iordache.
„N-a fost chiar uşor“, râde femeia, amintindu-şi focul năbădăios al dragostei de tinereţe. „Tatăl meu îmi tot zicea: «Nu lua, tată, oltean cu 34 de măsele, că va fi vai şi-amar de viaţa ta!» Eu, tânără şi îndrăgostită, ce să ascult de tata?! Mă tulburase definitiv iubirea. Aşa că am fugit cu Nicu. Cu voia mamei, ce-i drept, care ne-a aranjat să stăm la o vecină câteva luni. Apoi, încet, încet, după ce tata a încuviinţat, ne-am mutat la părinţi. Acolo speram eu să trăim până la adânci bătrâneţi. Şi nedespărţiţi măcar o clipă!“, îşi aminteşte femeia.
Între două familii
Nu s-a cuibărit bine liniştea în pieptul tinerilor însurăţei, că marea taină a lui Nicu a fost descoperită. Fosta soţie i-a trimis în scris câteva ameninţări, pe care, întâmplător, le-a citit Tereza. Despărţirea a fost iminentă.
„Rămăsesem însărcinată, dar asta nu a contat. Fosta soţie îl dăduse în judecată, aşa încât a trebuit să se întoarcă în Oltenia. Eram convinsă că totul se sfârşise şi nici nu se împlinise un an de la cununie“, povesteşte femeia. Alături, Nicu zâmbeşte îngăduitor: nici lui nu i-a fost uşor să fugă mereu, de la o familie la alta. Vreo câţiva ani aşa s-a chinuit. Când Tereza l-a născut pe băiat, s-a întors să-i vadă pe amândoi. Nu ştia însă că îşi lăsase grea cealaltă nevastă. Când a născut aceasta, a mers la ea. Şi iar s-a întors la Turnu, când Tereza i-a adus pe lume şi o fată, pe Erika. Într-un final, femeia a luat decizia: se torturau unul pe altul şi nimeni nu avea nimic de câştigat. S-au despărţit, aşadar, cu acte în regulă. Copiii au rămas la Tereza, în vreme ce Nicu s-a întors să-i crească pe ceilalţi doi moştenitori.
Orb şi abandonat
Pentru o vreme, viaţa părea că o luase pe un făgaş normal, fiecare plecase pe calea sa şi era împăcat cu ce îi oferise destinul, deşi sentimentele rămăseseră vii. Crescuseră, erau oameni în toată firea, aveau responsabilităţi. Iubirea trebuia deci să mai aştepte…
Un accident nefericit a schimbat însă totul pentru Nicu Tudor: renova casa părinţilor, când un borcan cu carbid a explodat şi l-a orbit definitiv. Întunericul a înghiţit totul, soţia rămânând singurul sprijin care să-l călăuzească în viaţă. Din nenorocire, şi aceasta s-a stins la puţină vreme. Sesizate în privinţa situaţiei bărbatului nevăzător, tată a doi copii minori, autorităţile au decis să-i ia băieţii şi să-i încredinţeze unui leagăn. Nicu rămânea astfel un bărbat singur, abandonat, fără nici un sprijin în viaţă. Cu toate acestea, cealaltă familie nu l-a uitat.
„Într-o zi, a venit fata la mine şi mi-a zis într-un suflet că i-a scris tati… «Mamă, e singur şi orb. Trebuie să mergem la el», plângea fata. Împlinise 14 ani. Era destul de mare acum, înţelegea multe, aşa că am ascultat-o: am venit în Oltenia, la singurul bărbat pe care l-am iubit“, povesteşte Tereza, mângâind cu tandreţe braţul bărbatului ei.
Alături
De atunci nu s-au mai despărţit nici o clipă. Dar nici nu s-au mai căsătorit. „Ce rost mai are, îşi ziceau, copiii sunt mari, avere n-avem, de ce să mai facem acte?!“ În '94, când casa de la Goeşti a ajuns o ruină, iar pensia de nevăzător nu a ajuns pentru renovare, Tereza şi Nicu şi-au găsit singurul adăpost sigur: azilul de bătrâni.
„Nu am vrut să cădem pe capul nimănui. Acum vreo opt ani, am stat un an la Turnu, într-o căsuţă prăpădită, crezând că ne va da băiatul o mână de ajutor. Dar ne-am întors… Nici fata nu ne-a fost un sprijin mai mare: a plecat acum cinci ani în Spania şi de atunci nu mai ştim nimic de ea“, oftează femeia, mângâind fotografia în celofan. De lângă ea, Nicu încuviinţează trist.
„Da, e singurul lucru care ne doare: distanţa de copii“, spune bărbatul rar şi puţin. „Dar, poate, timpul o va şterge cumva. Poate li se va face dor de mama şi de tata…“
Aşezaţi cuminţi pe paturile de fier, foştii soţi şi actualii iubiţi se îmbrăţişează drăgăstos. În afară de dragostea copiilor, nimic nu le lipseşte. Până la urmă, viaţa a fost blândă cu ei. I-a adus unul lângă altul.
