Cica puscaria te haladeste, zic unii care au avut nenorocul sa-si puna la odihna oscioarele dupa peretii vreunei inchisori. Adica te caleste, scoate din tine om. Te lipseste de slabiciunile care te-au chinuit in libertate si te transforma in zmeu neinfricat, in stare sa se ia la bataie si cu morile de vint. Cum conditiile sint prielnice, primejdia pindindu-te chiar si la baie – sau mai ales acolo – cel bagat la racoare n-are decit doua sanse: ori lasa garda jos si, prin urmare, devine victima, ori se incapatineaza sa reziste „sistemului“, sa se dea de trei – sau de mai multe – ori peste cap si sa se prefaca in respectivul zmeu.
Mircea Neata are 80 de ani batuti pe muchie, doua picioare subrede, iar vederea l-a lasat aproape de tot. Adica, s-ar putea spune, un zmeu la pensie. Detinut la Penitenciarul de Maxima Siguranta din Craiova de trei ani, cu un omor la dosar si alte citeva zeci pe front, in ’44 – deci scoase de la socoteala – batrinelul si-a luat portia de haladeala cu virf si indesat.
„Puscaria, bat-o s-o bata… Mai bine muream atunci, cu fapta, pe loc. Sau pe front. Macar acolo stateai cu moartea in fata. O priveai si te privea… Aici, nu stii ce te-asteapta, nu stii ce e azi, nu stii ce e miine. Ca poate nu cade proiectilu’ pe tine, da’ nici bine nu e sa fii inchis…“, spuse mos Mircea, abia rotunjind cuvintele in gura stirba.
Ca sa dea „interviul“, a trebuit sa bata cale lunga: din camera, strabatuse toata sectia cu coridoare intortocheate, apoi curtea. (Si el abia putea sa se ridice din pat! Dar o facu si pe asta, ce era sa zica? Asa a fost ordinul, sa dea el interviu, ca e cel mai batrin din puscarie si sa citeasca lumea de el. Poate asa il libereaza mai repede, ca nu se stie cite zile o mai avea… Il asezasera, incet, sa nu se-mpiedice, in prima banca). Si acum statea frumos, ca la scoala, cu picioarele incrucisate sub scaun. Cuminte, gata sa raspunda la intrebari.
Criminal la 80 de ani
„Fapta a fost pe cinspe iunie 2000 … Un betivan a intrat peste mine, in casa din Urluiasca. I-am zis: iesi, ma, afara … n-a vrut, a bagat furca in mine… Eu atunci i-am dat brinci si a cazut cu capul in fierul de la poarta“, spuse nea Mircea, pe dinafara, fapta. Apoi tacu. Isi apleca intr-o parte capul – tremura. Nu de frica.
„De ce sa-mi fie frica? Pai nu poate sa-mi faca nimeni nimic. N-au incercat ei? Da’ nu le-a mers… De batut nu m-au batut … rau. De, virsta, eram si eu mai batriior. Asa au incercat sa-mi faca lucruri urite, sa ma batjocoreasca. Am tacut la inceput. Da’ dup-aia am capatat si eu experienta. Ca la puscarie inveti sa te aperi, chiar daca ai 80 de ani… Au mai venit la mine sa-mi faca prostii, mi-e si rusine sa spun: eu, om batrin. Le-am spus: lasati, ma, joaca, ma, copii. Ca ma duc, ma, la domnul colonel si vedeti voi…“
Nea Mircea zimbea. De trei ani, invatase glumele puscariei si chiar facea haz de ele. Nu merita sa-si chinuiasca mintea si sufletul cu toate prostiile. Nu mai avea nici timp, nici putere.
„Hee, viata mea… Cite usi si ferestre si mobila am facut – ca sint timplar de meserie. Am lucrat si la colectiv, si la petrol… In razboi m-au luat in ’44. M-au dus in Ardeal, apoi in Ungaria si mai incolo, pina la sfirsit… “, rememora el trecutul, cu paduchi si mincare proasta, cu transee sapate in noroi sau zapada, cu moartea pitita dupa ele. Vocea i se insufletise si prinsese chiar culoare in obrajii supti. Era trecutul lui glorios, atit de mare, atit de frumos. Ce puteau sa insemne citeva zile, luni, ani intr-o celula de puscarie? Mai degraba odihna, timp sa analizeze situatia, cu politicienii astia buni de nimic, cu razboiul cu Irakul…
Nea Mircea stia ca o sa fie razboi in Irak de acum 50 de ani
„Americanii… Taica, aud si eu stirile la televizor – ca de vazut nu mai vad aproape deloc. De-aia am si facut o cerere pentru eliberare conditionata, da’ de trei luni astept raspunsul. Si am fost si la comisie… Da, americanii – eu stiu: americanu’, ca toata lumea, e hot. Hot! Pai, in ’43 nu tot din cauza lor am pierdut? Bombardau podurile si bombardau Ploiestiul si noi ne rugam ca prostii sa vina … Ei sint vinovati! Ce cauta ei aici, la Irak? Ce sa faca, de ce sa nu lase oamenii sa traiasca in tara lor? Si daca e Saddam terorist, ce? Lasa ca ei nu sint! Ei vin aici dupa petrol, pentru asta se lupta acolo, va spun eu ca stiu, am citit eu o carte…“
Si Mircea Neata se apuca sa povesteasca despre cartea citita la 29 de ani – atit de de mult, ca nu-si mai amintea titlul si nici autorul sau poate ca nici nu avea asa ceva.
„Zicea acolo ca o sa fie colectivizare. N-am crezut si uite ca in ’62 a venit prapadul. Si ca n-o sa tina mult si o sa se desfiinteze – asa a fost. Dup-aia se va face un razboi mare – nu spune cind – si ca americanii va da cu hidrogen si ca va ramine din pamint vreo treime si ca cine va ramine va trai bine…Dupa aia nu mai stiu, ca n-am citit toata cartea… Eu acuma ce sa cred? Daca in doua dati a spus adevarul… “
Cu limba de moarte…
Nea Mircea se uita intr-o parte. Analiza situatia, care nu-i mai dadea pace deloc. De citeva ori incercase sa afle ce spun ailalti detinuti. Da’ curind s-a lasat pagubas: tot ce stie el e bun. Poate cu ai lui sa vorbeasca, el i-a invatat pe copii de viata, de istorie, de adevaru-adevarat. Numai ca trebuie sa mai astepte nitel pina s-o libera. Ca la vizite – si n-au fost multe – n-au timp de politica.
„De-aia nu vine fie-mea la mine, ca zice ca plingem de se uita toata lumea la noi… Si e si departe – contabila, maritata la Tulcea, cu copii. Baiatul cel mare – ofiteru’ – mai vine la mine. Si cu doi nepoti, ca sint aici, la Craiova. In rest, baba-mea e bolnava, ea poate doar sa-mi scrie, sta acasa cu baiatu’ handicapat… Da’ nu mai am mult – vreo sase luni, din patruzeci…“
Le numarase pe toate si le notase in carnetul de sub saltea. Nu din disperare, pur simplu sa ramina acolo scris ca, inainte de a inchide ochii, el si-a ispasit pacatele, aici, pe pamint. Si cind o iesi de la inchisoare, o sa sa se inchine, ca sa moara impacat.
„Ce sa mai fac altceva, ca nu mai am ce!“. Nea Mircea sta un pic in cumpana, daca sa-si faca sau nu vreun proiect de viitor, dupa liberare.
„M-oi duce, ca destul am stat pe-aici. Da’ inainte, vreau s-ajung acasa la mine. Sa-mi chem copiii, nepotii – toti cinci. Si-atunci sa discut cu ei. Sa le explic situatia: cu viata, cu americanii…“
