„Vecerniile siciliene“
de Steven Runciman, Editura Nemira
Steven Runciman (1903-2000) este un istoric englez cu ascendență nobiliară, nepot al lui Lord Runciman, armator de corăbii, fiu al lui Walter Runciman, membru în cabinetul ministerial Asquith (1908-1916). Ca parlamentari liberali, părinții săi au fost primul cuplu ales în Camera Comunelor. Nu aș fi insista cu o prezentare de acet tip, însă cazul lui Sir Steven Runciman este revelator pentru pasiunea sa pentru istorie, căreia i s-a dedicat toată viața, deși nu a profesat decât o scurtă perioadă. Însă, moștenirea părinților săi, inclusiv intelectuală, i-a permis să se dedice liber de orice constrângeri acestei pasiuni, devenită repede faimoasă prin cărțile sale erudite despre o lume care ne interesează și pe noi, românii: aceea a Imperiului Bizantin, cu care am avut relații privilegiate. A scris „O istorie a cruciadelor“, cartea sa de căpătâi, și a studiat la Eton cu George Orwell, sub îndrumarea romancierului Aldous Huxley.
La Ed. Nemira a mai apărut „Istoria căderii Constantinopolului“, carte pe care am recenzat-o de curând, și această „Vecerniile siciliene“. Este povestea – căci Steven Runciman este un istoric cu vocație de povestitor – împotrivirii sicilienilor la dictatura angevină sprijinită de papalitate. Răsculații sicilieni au ripostat cu arma în mână în primăvara anului 1282 împotriva lui Carol de Anjou, fratele regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, care era susținut de Papa Martin al IV-lea (1281-1285).
Patru mii de francezi au fost masacrați în seara zilei de 30 martie 1282, în timpul slujbei de Vecernie (Paștele căzuse pe 29 martie în acel an), într-un episod sângeros, departe de a fi ultimul în istoria zbuciumată a Siciliei, o insulă râvnită de musulmani, dar și de creștini și tocmai de aceea viu disputată. Se pare că și agenții provocatori ai regelui Aragonului, Pedro, au avut un rol important în declanșarea revoltei. Pedro râvnea la bogățiile Siciliei și asta a dus la o confruntare de lungă durată. Timp de douăzeci de ani au existat confruntări sângeroase, purtate în Sicilia, Catalonia și în alte regiuni din vestul Mediteranei între, pe de o parte, Carol de Anjou, sprijinit de rudele sale, regii Franței și de Papalitate și, pe de alta, suveranii Aragonului. Pacea s-a încheiat pe 31 august 1302, la Caltabellotta, și a dus la un compromis politic: urmașul lui Pedro de Aragon, Frederic, a primit tronul Siciliei, iar regatul Neapolelui a fost încredințat francezului Carol de Valois. Autoritatea papală a fost însă pusă astfel în discuție și Steven Runciman consideră că acesta este declicul care a dus la ruinarea pretenției de infailibilitate politică și militară ale acesteia în secolele care au urmat. Cartea lui Runciman este fabuloasă sub aspectul informației istorice și pornește de la apariția primilor locuitori ai insulei (siculii), trecând prin perioada de dominație romană, vandală, ostrogotă, bizantină, musulmană și, în cele din urmă, creștină. Germanii au avut interese puternice aici și motivul care a determinat răscoala armată a sicilienilor a fost inclusiv decapitarea ultimului descendent al Casei de Suabia, Conradin de Hohenstaufen (octombrie 1269), orchestrată de Carol de Anjou cu complicitatea papală. Este unul dintre motivele puternice ale rivalității politice și militare dintre Franța și Germania, care va culmina cu Primul Război Mondial. Trecutul istoric are consecințe de durată mai lungă decât își poate permite un biet om sub vremuri să creadă.
