După ’90, erau vreo 45.000, pe toată Valea Jiului. Astăzi, cuvântul de ordine este „câştig“. Pentru că nu mai sunt profitabile, să se închidă, a propus recent Comisia Europeană. Au mai rămas 8.700 – 8.800 de ortaci care coboară în hăurile subterane, la 1.000 de metri sub pământ, să scoată profitul la suprafaţă. Pe ceilalţi, competiţia de pe piaţa internaţională i-a aruncat pe tuşă. Sunt şomeri.
Petrila, dinspre Petroşani. Paralel cu drumul, de pe deal curg crucile înfipte una lângă alta, aproape de-a valma. Înghesuite în grabă, gata să mai facă loc unui mormânt. În orăşel se lucrează la stradă. Dintre blocuri se ivesc, în viteza maşinii, cioburi înnegrite furate din imaginea nefericită a unei realităţi: Exploatarea Minieră Petrila. Intrarea ruginită, de întreprindere veche, poartă pătate literele unei urări de castă: „Noroc bun!“. 862 de oameni o citesc aproape în fiecare zi.
În căutarea aurului negru
„Patru mii de tone de cărbune se scoteau înainte. Era omul şi tona“, îşi aminteşte cineva. Acum se aduc la suprafaţă 400 de tone şi, în zilele bune, 800 – 850. Aici încă nu s-a pus punct definitiv, aşa cum s-a întâmplat la EM Câmpu lui Neag şi Petrila Sud (1999), la EM Dâlja (2003), Valea de Brazi (2004) sau Aninoasa (2004). Mulţi dintre cei care mai lucrează au câte două decenii de mină. Ani în care au coborât, din ce în ce mai adânc, sfredelind după aurul negru, ani în care şi-au văzut colegii morţi, striviţi de pereţi sau asfixiaţi. „E o meserie grea, dar şi altele pot fi la fel. Cu toate astea, e frumoasă, nu pentru că o apreciezi după criteriul 90-60-90, ci pentru că acolo jos e o luptă cu natura, pentru că, în climatul ăsta, oamenii se leagă“, spune Ioan Dăbuleanu, inginer-şef în cadrul Serviciului SSM (Securitate şi Sănătate în Muncă). Argumentele şi exemplele curg unele după altele, parcă ar vrea să şteargă o prejudecată nerostită, să îmblânzească o imagine pe care oamenii şi-au creat-o demult, poate atunci, în ’91, sau poate în altă vreme, despre mineri. Sau poate e doar experienţa cu „turiştii“ (denumire dată celor care primesc de la Ministerul Economiei aprobarea să coboare în subteran). „Tot ceea ce ne înconjoară e ştiinţă pură: fierul care nu-ţi cade în cap, calculul rezistenţei rocilor care înconjoară lucrarea minieră, apa care curge pe margine, staţia de transformare a tensiunii (de la 3.000 de volţi la 380), instalaţia de aeraj parţial…“.
Cutia
În faţa coliviei – aşa-i spun liftului – s-a format deja un grup. O cutie din fier, cu doi pereţi din metal şi podeaua strâmbă, îi duce pe oameni în adâncuri. Au început să vină la mină de pe la 4.30, înainte să se lumineze. Primul schimb e la 6.00. S-au adunat întâi la masă. Limbile se dezleagă repede, fără cenzură. De cine să se ferească? Apoi merg să se schimbe. Nimeni nu intră fără echipamentul special, albastru închis. Şi fără să facă pontajul. Îşi potrivesc casca de protecţie şi fiecare se opreşte în dreptul pătratului mic, din geam, scobit în zid, la „Lămpărie“. O marcă din aluminiu, pe care e scrijelit un număr, o însemnare în registru şi omul pleacă apoi cu lampa (verificată) şi masca de autosalvare. Acum, oricine ştie cine e şi în care sector de mină lucrează. În caz că se întâmplă ceva…
De la munte la mare
„Liftierul“ de serviciu ridică şi rulează bucata de sârmă, cu ochiuri mititele, ce serveşte drept intrare în colivie. „Şut uşor!“, rosteşte. Încap 16 oameni. Intră aplecându-se, unul după altul, până se umple locul. Un sunet strident, ca de sirenă, anunţă celui de la panoul de control că poate să pună în mişcare mecanismul de coborâre. Cablurile încep să se mişte şi colivia alunecă apoi cu o viteză de 4-5 m/s, coborând în pământ. Petrila a rămas cea mai adâncă exploatare minieră din ţară (-260 m), după ce a fost închisă Aninoasa. După 650 de metri, colivia se opreşte. Suntem la puţul-centru. Ultima ţigară pentru fumători. În următoarele şase ore, doar praful de cărbune le mai ajunge la plămâni. „Ajungi de la munte la mare în cinci minute“, spune amuzat Sarpaczki Ernest, şef sector 1. „La Centru“, pe platformă, zeci, sute de butuci din lemn, „înguşti şi dungăliţi“, numiţi „dulapuri“, sunt chitiţi lângă perete. „Când scoţi roca, trebuie să o asiguri, să bandajezi ca să nu-ţi vină-n cap“, le lămureşte rolul şeful de sector. Colivia opreşte din nou. Ne facem loc şi mergem mai departe, spre „Orizontu’ zero“, la nivelul mării. Urechile prind a se-nfunda încet. Un curent de aer ne învăluie, în timp ce a doua colivie trece pe lângă noi în sens invers. Ultimii metri. Ajungem la -250.
Înăuntru
Înaintăm încet în pământ. În zona aceea, mina arată ca un tunel cu multe cotloane. Lămpile rotunde, ca nişte brioşe care scuipă lumină, mici cât să le prinzi în mână, prinse de un cablu conectat la baterie şi aruncate peste umăr, sunt făcute să stea aprinse până la 16 ore. Cizmele din cauciuc calcă nepăsătoare peste apa îmbibată în sol. Un şanţ ca o rigolă alunecă pe lângă perete. Vagonete pline cu cărbune, benzi pe care se plimbă, în călătoria spre suprafaţă, cărbunele ales din steril, conducte şi motoare bubuitoare, transformatoare de tensiune pitulate în deschizături, instalaţii de aeraj parţial. Trec oameni care cară butoaie agăţate de ţevi şi duc în spinare saci. „Noroc bun!“, ne spunem. Îi ghiceşti când se apropie după dungile fosforescente de pe uniforme. Altfel, întunericul e spart doar din loc în loc de sursele de lumină. Pe un culoar înalt se simte miros de metan. Detectorul de „pericole“ din buzunarul inginerului-şef de la SSM începe să ţipe alarmant. Un morman de pietre sfărâmate se întinde pe câţiva metri. La capătul lui, o crăpătură mică în zid poartă semnele unei explozii recente. Printre plasele şi grinzile din lemn, pică pietricele şi se strecoară firicele de nisip. E cald. Câţiva metri mai departe, după o cotitură, într-o firidă, se aude zgomot făcut de perforatoare şi pick-uri (pickhammer).
„Mă gândeam la băieţii ăia, că toţi au copii…“
Sparg de câteva ore. Puţini mai poartă hainele pe ei. Praful de cărbune şi transpiraţia le-au înnegrit pielea. Greu le ghiceşti trăsăturile. În pantaloni şi-n cizme, cu nelipsita cască de protecţie pe cap, aplecaţi peste pick-urile grele din fier, apasă din răsputeri ca să spargă piatra. Sunt negri din cap până-n picioare, la fel ca „aurul“ după care s-au vârât în măruntaiele pământului. „E muncă grea, dar şi viaţa-i la fel. Pentru bani intrăm totuşi în mină. Şi dacă stai afară, ce faci? Fiecare meserie îşi are riscul ei“, rosteşte şeful de schimb, Dorel Epure. Lucrează de 22 de ani în subteran. Mai are câţiva şi iese la pensie. Plata lui e de 2.200 şi avansul de 850. Pentru ei, aici e cel mai sigur loc de muncă. Din Petrila cea de-odinioară n-a mai rămas nimic: nici industrie, nici altceva. Doar sărăcie. Urmele trecutului se văd peste tot, în clădirile prăbuşite, în privirile oamenilor, în ferestrele blocurilor sumbre. Tiberiu Czaco are un an şi jumătate de când e aici. E muncitor necalificat. A luat 610 lei la avans şi la plată 1.300. Dac-ar avea unde, ar pleca. „Unde să plece? Şi ce alternativă au, în ţară măcar, că aici în Vale e jale…?“, se-ntreabă retoric şeful de schimb. Mulţi aşteaptă să iasă la pensie. „Ăsta e unul din avantaje. Că lucrăm şase ore şi că ieşim la pensie la 45 de ani. Oricum, după aia nu mai apucăm mult“, se-aude o voce de lângă zid. Marius Ionică este unul dintre cei care au coborât în mină, să-şi caute colegii, după explozia din 2008. A fost şef de grupă. La 10.00 l-au chemat la mină. Era la o şedinţă cu părinţii, la Alba, atunci. Până a ajuns la Petrila, colegii săi din schimbul doi coborâseră deja în subteran. Era pe drum când a avut loc a doua explozie. „Au murit toţi…“, rosteşte încet, privind în zid, spre aurul negru. Oameni cu care lucrase ani întregi, umăr lângă umăr. Vorbeşte greu, păstrându-şi durerea pentru sine, acolo-n suflet. A ajuns la mină şi a intrat cu echipa de salvare. „Mă gândesc în primul rând la băieţii ăia, că toţi au copii. La ei mă gândesc prima dată…“. Atunci a salvat trei oameni.
Oricum, se va închide
Colivia începe să urce spre lumină, părăsind adâncurile unde lucrează „toate naţiile, de la ţigan pân’ la ungur“. Afară, câinii „casei“ stau tolăniţi la umbră. Privesc aproape nepăsători spre ortaci, dar îi latră pe toţi care n-au uniformă. Undeva în spatele clădirii administrative, ferită privirilor, fosta preparaţie e ruină. La fel ca ansamblul în care, până acum câţiva ani, mai lucrau câteva sute de oameni. În 2008, s-a pus lacătul la peste două treimi din mina de cărbune de la Petrila. De undeva de sus, se-aude bocănitul perseverent al unui târnăcop. După un stâlp din beton, iese şi dispare ritmic un braţ de bărbat. „Au furat geamurile, structurile de ferestre, fierul…“, rosteşte, prevestind finalul, Ioan Dăbuleanu, inginerul-şef. În curtea tristă, troiţe şi plăci care-i cinstesc pe cei care au murit săpând după aurul negru. Oamenii ştiu. „Oricum, în câţiva ani, mina se va închide“. Zvonurile sunt sumbre. Lipsa pieţei de desfacere şi concurenţa (a se vedea China) fac ca doar subvenţiile de stat să mai ţină în viaţă mineritul, atât cât a mai rămas, din Vale. Uniunea Europeană vrea închis tot ce nu e rentabil. O propunere recentă a Comisiei Europene are ca termen-limită 1 octombrie 2014 (http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=IP/10/984): până atunci, doar minele cu un plan de închidere ar trebui să mai primească subvenţii. Iar ajutoarele se vor îndrepta spre sectorul social şi de mediu.
Când (nu) pui ceva în loc
Câţiva mii de kilometri distanţă, în Bazinul Ruhr. La 1850, circa 300 de mine de cărbune erau în funcţiune în această regiune. După primul război mondial, a devenit cel mai industrializat sector, pompând nu doar pentru redresarea Germaniei, ci şi a Europei. După 1990, au început să se închidă, una după alta. 20 de ani mai târziu, multe dintre ele s-au transformat în muzee, în galerii de artă, în săli de spectacole. Nimeni nu-i priveşte de sus pe cei care au muncit sub pământ să scoată aurul negru. Nici acum, când vizitează Zollverein, cel mai mare fost complex industrial minier, nici atunci, când ţara plătea daune de război şi economia era în agonie. Subvenţiile şi ajutoarele pe care le-au primit cei din Bazinul Ruhr n-au intrat în pliante, broşuri, conferinţe şi simpozioane. Petrila nu seamănă nici în cel mai frumos vis cu un orăşel de pe cursul inferior al Rinului. Nu pentru că natura ar fi mai generoasă acolo. Ci pentru că evoluţia şi schimbarea nu înseamnă doar distrugere, ci şi creaţie.
În Petrila, oamenii oftează. În Bazinul Ruhr, oamenii oftează şi merg mai departe. Fosta zonă industrială se transformă în metropolă… culturală. Planuri pe zeci de ani sunt întocmite şi urmărite. Peisajul avariat, dominat de furnale şi hornuri fumegânde, urmele de cărbune şi oţel sunt înlocuite cu obstinaţie: 120 de teatre, 100 de săli de concert, 200 de muzee şi peste 1.000 de monumente industriale.
„Oamenii nu lucrează gândind că merge şi-aşa. Pentru că, dacă nu pui stâlpul bine…“, spunea un ortac, vorbind despre stâlpii de susţinere din mină şi teama de a nu se prăbuşi. „Aşa că… locul şi-l face omul…“. Undeva, la suprafaţă, norocul bun s-a-mpotmolit…
Scurt istoric
Exploatarea cărbunelui de suprafaţă a început în Valea Jiului din 1840, cu fraţii Hoffmann şi Carol Maderspach acţionând la Vulcan, Petrila şi Petroşani. Exploatarea pe scară largă a cărbunelui s-a efectuat abia din 1848, iar primele mine (exploatarea subterană a cărbunelui) au fost realizate de companii poloneze, germane şi cehe. Zeci de mii de oameni, din toate colţurile ţării, au lucrat aici până la căderea blocului comunist, Valea fiind principala zonă minieră a României.
