Invatatorul Negret nu mai stie ce asteapta: moartea sau aniversarea casatoriei

Poarta era deschisa. Inversunat, ciinele latra undeva in spatele curtii. Intr-un tirziu, tanti Cecilia iesi sa vada cine e.

„Stateam cu mosu’, acu’ ii dadui sa manince. Si mai ramasai un pic linga el, ca i se uraste toata ziua singur… Saracu’, nu mai poate nici macar sa se ridice… Da’ hai sa-l vedeti, poate isi mai revine. In ultimul timp nu prea mai vorbeste, nu mai face nimic. Sta asa si sufla greu…“

Batrina ofta, suind rar treptele casei.

„Daca-i dai sa manince, bine, daca nu, iar bine… Imi pare rau de el, saracu, ca a ajuns asa…“

In camera, Dan Negret, invatatorul, zacea intre perne. Parul carunt crescuse vilvoi deasupra fruntii ingalbenite si a ochilor stinsi. Slab si atit de teapan, parea aproape dus.

„Dane, ma, Dane, scoala, ma! Ia vezi si tu ca ai musafiri… Asa, ma, hai, incet… Uitati, ca se scoala…“

Sprijnit de nevasta-sa, batrinul se ridica in capul oaselor. Apoi ramase asa: adus de spate, cu miinile chircite pe cearceaf.

„Auzi, Dane, cica sa povestesti de razboi, ca esti veteran. Cind ai plecat, cum a fost. Hai, ma, hai, incet…“

Invatatorul isi intoarse capul, abia simtit, inspre nevasta. Nu spuse nimic, de parca n-ar fi auzit-o.

„Hai, ma, poate-ti mai aduci aminte. Ia sa vedem… Nu era prin patruspatru? In septembrie te-a luat pe front, parca. Eu am venit la tine la Vulcan in aprilie si cind ai plecat tu, eu nu-l aveam pe Crinisor. Deci prin septembrie sa fi fost.“

Dinspre pat nu se auzi nimic.

„Si nici n-ai stat mult, ca te-au impuscat aia… Ia, adu-ti aminte ca mi-ai spus ca jucai table cu ailalti si ai simtit asa, ca un paduche, ca te gidila. Si-ai plecat sa te cauti mai incolo …“

„Paduche, da… da.. Erau in floare acolo“. Ochii batrinului se deschisera larg si clipira de citeva ori, de parca s-ar fi trezit. „Da, si atunci a cazut proiectilu’ si m-a ranit la mina. Eram sublocotenent…“

Si parca o umbra ii trecu peste frunte, aburind-o.

„Razboiu’ n-a fost asa greu, ca aveam si ce minca si unde dormi. Da’ in spital a fost rau… Uite-asa cum ma vedeti, i-am batut la fund pe nemti! Si i-am batut si pe rusi, ca au fost rai cu mama…“

Mai statu o clipa acolo, in ’44-’45, apoi se intoarse. Nemiscat, o mina de oase adunate pe patul in care a trait saizeci de ani cu Cecilia.

„Ma, Dane, hai, ma, mai vorbeste un pic. Hai, ma…“ incerca batrina sa-l readuca linga ea. Se uita neputincioasa la el, cu ochii incetosati.

„Si ce om a fost la viata lui… Invatator… Om bun, destept… Am fost fericiti. Da’ acu’ ce sa mai asteptam? Are 83 de ani. Gata… Asta ne-a fost“, ofta Cecilia Negret, conducindu-si musafirii.

„Asteptam, ce sa facem… El de doua saptamini nu s-a mai ridicat din pat. Inainte mai iesea afara, in gradina… Macar sa prindem 12 iulie… atunci ne-am casatorit, in ’43…“