Doamna traieste singura in ceea ce a mai ramas din casa ce n-a fost niciodata faloasa. Inconjurata de ciinii si pisicile pripasite in odaita ei, isi lasa gindul sa-i zboare catre Culevcea, locul unde in urma cu 82 de ani a vazut lumina zilei. In noptile geroase, prin fumul din soba zidita din caramida ce izbindeste prin toate crapaturile, zareste conacul cu opt camere si cele 150 de hectare ce-l inconjurau. Se vede copila cu parul balai, iscodind cotloanele in cautarea fericirii. Atunci nu avea de unde sa stie ca, inainte de a deveni codana, timpul va incremeni peste conac si peste viata ei ce se va scurge fara nici o bucurie.
Paraschiva Buciuceanu traieste de multi ani in satul Robanesti. Oamenii ii spun „doamna“ pentru ca a lucrat, dupa cum singura spune, 23 de ani si 27 de zile ca inginer agronom la CAP-urile din zona.
Prigoana comunista care s-a abatut peste romanii din Basarabia a facut-o ca, la nici 16 ani, sa fuga din satul natal,Culevcea, din apropierea Cetatii Albe, in ceea ce mai ramasese din Romania veche. Daca nu ar fi plecat, ar fi avut soarta mamei sale, deportata in Siberia doar pentru ca era romanca si nu era saraca, sau pe cea a unuia din frati, impuscat de nu se stie cine. Soarta a vrut ca fatuca refugiata din Basarabia sa-si gaseasca un rost la Craiova, unde a urmat cursurile Institutului Agronomic. Ca mai toti fugarii din acea vreme, cu trecerea timpului, s-a refugiat in amintiri si in dureri nealinate, multumindu-se cu putinul pe care-l puteau rupe de la viata. Cind l-a intilnit pe tinarul preot Virgil Buciuceanu, si el basarabean refugiat din Chisinau, a stiut ca el este omul linga care ar vrea sa-si petreaca viata. Vocea de bariton a preotului a rasunat 27 de ani in biserica din Robanesti, dupa care „doamna“ a ramas din nou singura.
„In aprilie implinesc 30 de ani de vaduvie“, isi aminteste mai mult pentru ea doamna, care nu a acceptat niciodata sa i se spuna „preoteasa“.
Inapoi la Culevcea natala
Din trupul imputinat de vreme si de cei 82 de ani n-au mai ramas ca-n tinerete decit ochii ai caror luminite albastre cauta, prin Robanesti, Culevcea natala. De citiva ani se amageste cu gindul ca in primavara se va reintoarce acolo unde s-a nascut si de unde cu gindul n-a plecat niciodata.
„In noptile lungi de singuratate stau si citesc carti legate de profesia mea. Ma gindesc ca ultima zi din viata mea ar fi bine sa fie la conacul de linga Cetatea Alba. Pina in urma cu citiva ani, acolo mai traia unul din fratii mei, despre care acum nu stiu daca mai este. Dumnezeu se va indura si pentru toata prigoana vietii mele imi va da un strop de fericire, vesnicia la conacul care ne-a adus atita durere. Si daca nu s-o putea sa-mi calatoresc trupul , cind mi-o suna ceasul, sufletul meu va pleca singur, reintorcindu-se dintr-o pribegie de zeci de ani“, spune doamna, alungind cu mina ceea ce altii cred ca sint naluci.
Spaima de saracie
Desi de ani de zile traieste singura, inconjurata de ciinii si pisicile pripasite pe linga ceea ce a mai ramas din casa ei, Paraschiva Buciuceanu nu se plinge si nu cere nimic de la nimeni. Rareori mai intreaba pe cineva daca s-a auzit ceva de nepoata ei, Tamara Buciuceanu (n.r.- actrita Tamara Buciuceanu), pe care nu a mai vazut-o nici macar la televizor, pentru ca nu mai are. Este mindra ca neamul dupa sotul ei, preotul, a fost de artisti si-ti da exemplu pe sora Tamarei, Iulia Buciuceanu, care a ajuns cintareata la Opera. „Doamna“ nu-si cauta rudele si nu vrea sa fie povara nimanui. Din vremurile de demult i-a ramas ca un reflex spaima de saracie, fapt pentru care, aproape fara sa-si dea seama, aduna cu sirguinta orice fel de cirpa, orice fel de vreasc, astfel incit casa si locul de linga ea au devenit o imensa groapa de gunoi. Toate lucrurile inutile pe care le stringe ii dau senzatia de siguranta in fata nenorocirilor pe care le-a indurat cu demnitate.
