„Trenul pierdut“ – o zona dintr-o fundatura craioveana al carei nume se potriveste foarte bine cu impresia pe care ti-o face locul. Nu este vorba de vegetatie, de gunoaie sau de ciinii numai piele si os care adulmeca prin tarina drumului, nici de existenta vreunui vagon ruginit, parasit in peisaj in urma cine stie carei intimplari. Asemanarea dintre numele fundaturii si impresia creata este data de oamenii care locuiesc in acest loc. Tigani saraci, cu multi copii. Foarte multi copii. Prichindei negrii ca taciunele, care in prag de iarna umbla prin colbul drumului asa cum i-a lasat Dumnezeu: goi.
Orice craiovean care aude de zona Bordei isi inchipuie o mahala la periferia orasului desprinsa dintr-o alta epoca, in care oamenii invatau la lumina opaitului, iar robinetul nu fusese inca descoperit. Asa a fost cindva, inainte ca vilele noi cu geamuri termopan si cu dotari ultramoderne sa se inalte indiferente linga colibele afumate construite la numai o aruncatura de bat. Printre case de printi, pe ulite se joaca nestingheriti citiva micuti cersetori, pui de tigan sarac, fara scoala, fara venituri, fara nici un rost. Familia Caldararu are 16, 17 sau poate 18 membri. Nici stilpul clanului nu mai stie exact cite guri trebuie sa hraneasca atunci cind se apuca sa verifice care copil a fost trecut deja pe raboj si care a scapat „recensamintului“. „Avem multi copii. Acum avem si o fetita de doua luni in casa. Ne descurcam si noi cum putem pentru ca sint multe guri de hranit si bani n-avem nici unul. Eu muncesc la abator pe mincare, dar este greu sa te descurci“, spune Polu Caldararu. „E vai de capul nostru! Sintem amariti rau de tot si nimeni nu ne ajuta. Am fost si la primarie, si pe la primaru’ nostru, al tiganilor, si ne-a promis si el ca ne ajuta, dar pina acum n-a venit nimeni“, ii tine isonul nevasta, mestecind intr-un cazan in care fierb o gramada de mate. Masa de prinz a celor 16, 17 sau 18 suflete.
Doar casa sa nu ne-o ia, ca ne-om descurca noi!
Din toata suflarea clanului Caldararu, doar doua tinere stiu sa scrie si sa citeasca. Una a facut vreo sapte clase si alta, numai doua. Pentru restul, alfabetizarea este un proces lung si inaccesibil unor tigani asa saraci cum sint ei. Daca vaietele adultilor te pot lasa indiferent, imaginea micutilor goi pusca, jucindu-se nestingheriti prin cenusa lasata marturie de un alt fiert de mate, te face sa-ti stringi si mai tare pe tine haina groasa de iarna. Si totusi, puradeii nu se pling de frig, iar fetele lor murdare plesnesc de sanatate. Sa fie oare ciorba de mate atit de sanatoasa pentru acesti copii?
Pentru clanul Caldararu, foamea este o problema mare, frigul – la fel, insa singura grija care le bintuie visele este cea a casutei micute pe care au reusit cu greu sa si-o ridice. E drept, fara autorizatie, pe un teren despre care nu se stie al cui este. „Doar casa sa nu ne-o ia, ca ne-om descurca noi. Daca ne demoleaza, ce facem cu atitia copii in prag de iarna?“, se vaita Polu Caldararu, in timp ce copiii se agita veseli si sanatosi in jurul cazanului cu mate. Nimeni nu i-a amenintat cu demolarea, dar tiganii se tem ca intr-un final vor pierde si Trenul pierdut, locul din Bordei unde isi au casa.
