Elena Popa, o pianistă căreia îi place să călătorească, să exploreze, să descopere lucruri noi, lumi diferite şi să le împărtăşească, celorlalți oameni, duce muzica în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. A început studiul pianului în Craiova şi acum îşi plimbă degetele pe clapele pianului pentru a încânta oameni de pe toate continentele.
Reporter: Cum a început drumul dumneavoastră în lumea muzicii?
Elena Popa: Am intrat în lumea muzicii în paşi de dans, luând lecţii de balet, iar apoi de pian. Totul a început ca un hobby, la Cercul Militar din Craiova. Aveam șapte ani. Treptat, pasiunea s-a transformat într-un mod de a fi şi de a trăi. Am început să iau lecţii de balet şi de pian la îndemnul bunicii mele. Prima profesoară de pian a fost Adriana Popa, care preda şi la Liceul de Artă „Marin Sorescu“. Apoi, după un an m-am mutat la Şcoala Populară de Arte unde am continuat să studiez pian şi balet. La pian am lucrat cu Larisa Dumitru şi Mihaela Stan. În acelaşi an m-am mutat la Liceul de Artă, la insistențele directoarei de atunci, Eugenia Manole, care m-a auzit în cadrul unei lecţii deschise. Am continuat studiul pianului cu Adriana Popa, iar din clasa a V-a până la sfârşitul liceului cu Mariana Ilie.
Rep.: De ce pianul şi nu alt instrument?
E.P.: De ce pianul? Când eşti mic, nu ai foarte multe opţiuni… ori e pian, ori e vioara. Mie mi-a plăcut pianul.
Rep.: Atunci când te dedici studiului unui instrument muzical, el înlocuieşte încet orele petrecute în compania păpuşilor, iar joaca alături de alți copii se transformă în joaca pe clapele pianului. Cât de greu a fost acest drum? De fapt, cât de greu îi este unui tânăr talentat să răzbească? Câte sacrifici stau în spatele succesului?
E.P.: „Arta cere sacrificii“… Cine a spus asta a trăit-o cu siguranţă. Am avut copilărie, m-am jucat şi cu păpuşile şi cu mingea în faţa blocului. Am trăit epoca „cheia de gât, doar că nu aşa de mult ca alţi copii. Eram expertă în badminton, în de-a v-aţi ascunselea, în jocurile de cărţi sau de cunoştinţe generale. Trebuia să-mi fac astfel programul de studiu încât să nu pierd desenele animate de la ora 7.30 seara. Asta era mai greu, dar m-am descurcat. Cel mai dificil aspect în ceea ce priveşte construcţia unei cariere este să îţi impui un sistem riguros de muncă, adică disciplină. Iar când eşti copil este cu atât mai dificil. Aici un rol extrem de important îl au părinţii. Dacă îi ai lângă tine şi știu cum şi când să „pună piciorul în prag“, atunci ai o şansă mai târziu, dacă nu ele scad vertiginos. Consider că sacrificiile sunt direct proporţionale cu ceea ce vrei să obţii. Vrei performanţă, atunci sacrificiile sunt pe măsură şi se aplică la toate nivelurile: economic, social, personal. Provin dintr-o familie simplă, iar, pentru a avea acces la educaţie de calitate superioară, toată familia a făcut sacrificii şi eforturi cu mult peste posibilităţile noastre obişnuite. Nu puţine au fost momentele în care pentru a face banii necesari pentru a merge la un concurs sau a lua lecţii de pian la Bucureşti, lucram alături de părinţi dimineaţa, ca apoi să merg la şcoală până seara. Performanţa cere bani şi investiţie pe termen lung. Pentru un performer, în orice domeniu ar fi el, viaţa socială şi personală are un parcurs diferit de al unei persoane obişnuite, pentru simplul motiv că trebuie să investeşti mult mai mult timp în ceea ce faci pentru a obţine performanţa. Sportivii petrec minimum șapte-opt ore pe zi la antrenamente, muzicienii la studiu. De foarte multe ori nu mai există viaţă personală, pentru că tot ce ai investeşti în muzică.
Rep.: Cine v-a ghidat în această lume complexă a muzicii?
E.P.: Am avut norocul să lucrez cu cei mai buni profesori şi pianişti din România: Dana Borsan, Daniel Goiți, Gabriel Amiraş, Viniciu Moroianu, Sorin Dogariu, Andrei Deleanu. Pe lângă aceştia am mai avut ocazia să particip la diferite cursuri de măiestrie cu pianişti din Europa precum Michael Roll (Anglia), Tamara Smolyar (Australia), Werner Bahro (Germania) sau Yuri Slesarev (Rusia). Fiecare dintre aceştia a lăsat o amprentă asupra mea, dar sunt câteva persoane care au avut o influenţă specială, care m-au format nu doar ca pianist sau muzician, ci şi ca om, iar aici aş menționa pe doamna Mariana Ilie, profesoara mea din liceu, care este un model de om înainte de toate, pe doamna Eugenia Manole, căreia îi datorez nu doar faptul că pasiunea mea pentru pian s-a transformat în meserie, ci şi cultura muzicală pe care o am. Lui Florian Zamfir, care mi-a fost profesor de teorie îi datorez o bază teoretică solidă şi un antrenament de scenă esenţial în cariera unui muzician. Dumnealui organiza în fiecare săptămână audiţii la şcoală, în care noi aveam ocazia să ne „antrenăm“ pentru scenele mari.
Rep.: Astăzi cuceriţi ţări întregi pentru că duceţi acordurile muzicale în saloanele unor vase de croazieră. Ce înseamnă această experienţă pentru dumneavoastră ca artist?
E.P.: Să lucrezi pe un vapor de croazieră ca muzician cred că este ceva ce trebuie experimentat măcar o dată în viaţă de orice muzician. Nu se compară cu nimic din ce faci „pe uscat“. Când am acceptat oferta, mă gândeam că voi face un fel de muzică de fundal, pentru oameni care stau şi beau, mănâncă, vorbesc, se simt bine. Nu mică mi-a fost surpriza când m-am trezit într-un concert în toată regula, în care publicul ascultă cu atenţie. Pentru mine acest job înseamnă oportunitatea perfectă de a face ce îmi place mai mult în viaţă: să călătoresc şi să fac oamenii fericiţi. Să cânţi în fiecare seară patru ore poate înseamna un efort consistent dacă te gândeşti la efortul mental şi fizic necesar (un recital obişnuit de filarmonică ţine maximum două ore), dar pe de altă parte înseamnă şi o ocazie excelentă de a comunica şi interacţiona cu oameni extrem de diverşi.
Rep.: Care a fost cea mai interesantă poveste muzicală pe care aţi trăit-o până acum?
E.P.: Experienţe muzicale interesante au fost multe. Cea mai recentă a avut loc săptămâna trecută când pe „scena“ de pe MS Maasdam (vasul de croazieră pe care se află acum Elena Popa – n.r.) au evoluat şase generaţii de la 12 la 96 de ani. O foarte bună prietenă de-a violonistului cu care cânt i-a făcut o surpriză de ziua lui şi a apărut pe vapor. Roslyn, căci acesta e numele său, este o doamnă în vârstă de 96 de ani care îl urmează pe fiecare vapor unde are contract pentru a-l asculta. Nu contează că trebuie să traverseze lumea pentru asta sau că este dificil să se deplaseze (foloseşte un scaun cu rotile) sau că e iarnă, vară… Ea este prezentă acolo unde este şi el. Ea ştie şi să cânte. Când am auzit-o, am invitat-o într-unul din concertele noastre şi a ţinut un minirecital împreună cu fiica ei, încântându-ne cu evergreenuri la pian şi vocal. Alături de ele au mai evoluat două fete din tânăra generaţie, o chinezoaică de 12 ani, foarte talentată, şi o americancă de 16 ani. Am avut un tablou complet de viaţă în care au fost prezente şase generaţii de la 12, 16 ani la 33, 55, 67, 96 ani şi tot atâtea stiluri diverse de exprimare.
Rep.: De ce aţi ales să înlocuiţi sălile de concrete din filarmonici cu cele de pe un vas de croazieră?
E.P.: Sunt mai multe motive pentru care am ales această schimbare majoră în viaţa mea. Primul motiv a fost faptul că acum sunt plătită de zece ori mai bine ca în România, iar munca îmi este apreciată şi respectată mai mult ca în ţara noastră, din păcate. Al doilea motiv este faptul că acum fac ceea ce îmi place cel mai mult: cânt şi călătoresc. În România, ca să obţii un concert la o filarmonică, trebuie să ai mult noroc şi multe relaţii şi dacă le ai… cânţi o dată pe an. Pe vapor cânt în fiecare zi cel puţin patru ore. În plus, publicul de aici nu e cu nimic mai prejos faţă de cel din sălile filarmonicilor, ba chiar din contră aş spune. Am întâlnit foarte mulţi muzicieni printre pasageri, unii dintre ei lucrează în orchestre în America, mulţi oameni cu vastă cultură, profesori, avocaţi, doctori. În câteva luni am cântat pentru mii de oameni, am legat prietenii, am adunat experienţe speciale cât poate în zece ani în România. La început a fost dureros să văd că în America şi Canada sunt mult mai iubită decât am fost vreodată în România, dar în timp te obişnuieşti cu asta.
