Tehnica măsurării tensiunii arteriale

În precedentul articol al rubricii permanente dedicate bolilor cardiovasculare am arătat că pacienţii hipertensivi pot fi instruiţi să-şi autodetermine tensiunea arterială acasă. Pentru aceasta, sunt disponibile două tipuri de tensiometre: electronice sau analogice. Tensiometrele electronice, deşi mai comode şi din ce în ce mai performante, pot avea erori mai mari – mai ales pentru tensiunea diastolică. De aceea, persoanele mai tinere sau cu un nivel mai ridicat de educaţie e preferabil să înveţe să-şi măsoare tensiunea folosind tensiometrele analogice. Tensiometrele analogice pot fi cu mercur, mai voluminoase, dar mai precise, sau cu manometru, mai comode şi mult mai frecvent utilizate – acestea din urmă trebuie însă verificate periodic.
Tensiunea nu se măsoară în picioare, ci doar în poziţie culcată sau în şezut. Reamintim că pentru a reduce riscul găsirii unor valori eronat crescute ale tensiunii, e bine ca întotdeauna să treacă un interval de minimum 10-15 minute de când vă aşezaţi (pe scaun sau culcat) până când determinaţi efectiv tensiunea arterială, şi niciodată nu trebuie să vă măsuraţi tensiunea atunci când sunteţi obosiţi, emoţionaţi, îngrijoraţi, supăraţi, speriaţi, aţi luat medicamente care cresc tensiunea arterială (cum sunt, de exemplu, antiinflamatoarele), aţi băut cafea, alcool sau aveţi dureri puternice.
Tensiunea arterială, adică presiunea sângelui din artere, este mai mare în timpul unei bătăi a inimii decât între două bătăi consecutive. Atunci când „luaţi tensiunea“, măsuraţi de fapt aceste două valori ale presiunii sângelui din artere: tensiunea arterială sistolică (sau maximă) şi tensiunea arterială diastolică (sau minimă).
Cum realizăm practic măsurarea tensiunii? Manşeta tensiometrului se înfăşoară ferm în jurul braţului, direct pe piele, iar braţul se ţine relaxat, preferabil sprijinit, cu palma îndreptată în sus şi cotul întins, într-o astfel de poziţie încât manşeta să fie la acelaşi nivel cu inima pacientului; nu contează nivelul, nici poziţia în care aşezăm manometrul (ceasul) tensiometrului. Tensiunea arterială este la marea majoritate a pacienţilor egală la ambele braţe; în rarele cazuri când o persoană are tensiunea semnificativ diferită între cele două braţe, vom alege braţul cu tensiunea mai mare.
Pâlnia stetoscopului se aşază pe plica cotului – se poate lua ca reper o linie imaginară care merge de la baza degetului inelar de-a lungul antebraţului până întâlneşte plica cotului; în locul indicat se pot simţi pulsaţiile arterei radiale. Manşeta tensiometrului trebuie umflată până când acul manometrului (respectiv nivelul coloanei de mercur) ajunge în jurul valorii de 200 de milimetri de mercur (mmHg) – mai mult sau mai puţin în funcţie, bineînţeles, şi de valoarea aşteptată a tensiunii arteriale.
Dezumflând uşor manşeta, aproximativ cu trei-patru gradaţii (mmHg) pe secundă, la un moment dat acul manometrului va începe să pulseze slab cu fiecare bătaie a inimii, iar în stetoscop se vor auzi nişte bătăi slabe. Poziţia acului manometrului în momentul auzirii primei bătăi indică valoarea tensiunii arteriale sistolice (numită şi tensiune arterială maximă) – este, de fapt, momentul în care presiunea sângelui din artere în timpul bătăilor inimii este egalizată de presiunea aerului din manşeta tensiometrului. Tensiunea sistolică normală este sub 130 mmHg – „treisprezece“ în limbaj uzual.
Dezumflând în continuare manşeta, vom urmări dispariţia bătăilor auzite cu stetoscopul. Poziţia acului manometrului în momentul auzirii ultimei bătăi marchează valoarea tensiunii arteriale diastolice (numită şi tensiune arterială minimă) – este momentul când presiunea aerului din manşeta tensiometrului egalizează presiunea sângelui din artere între două bătăi cardiace succesive. Tensiunea arterială diastolică normală este mai mică decât 85 mmHg – „opt şi jumătate“ în limbaj neacademic.