S-au stricat banii! Chemaţi Protecţia Consumatorului!

Şocul major de pe bursele lumii pe care tocmai l-am traversat ne arată deopotrivă anvergura riscului sistemic, dar şi dimensiunea problemelor acumulate în economia reală după trei-patru decenii de alocare greşită a capitalului. Violenţa vânzărilor de pe activele de risc din aceste zile este într-un contrast izbitor cu aşteptările pozitive (poate doar la nivel declarativ) exprimate până de curând de autorităţi, investitori instituţionali şi lideri ai corporaţiilor multinaţionale.
Precipitarea fugii din acţiuni, monede periferice şi instrumente financiare cu risc ridicat ne arată că, de fapt, pieţele mai degrabă au mimat optimismul. Investitorii au încercat să îşi facă curaj pe trendul crescător mizând pe sprijinul necondiţionat (şi neconvenţional) al instituţiilor naţionale şi suprastatale. Acum, trendul se întoarce brutal pe măsură ce premisele revenirii ultimilor doi ani se întrevăd a fi false. Picajele de acum ar putea anunţa o reintrare a economiei americane în recesiune, într-o lume în care Europa poartă poveri structurale greu de rezolvat, iar Asia se pregăteşte de aterizare controlată. Bolovanul datoriilor nu mai poate fi cărat de o economie globală istovită, iar implozia creditului lasă loc unui nou val de criză.
Privind retrospectiv evoluţia pieţelor din ultimii zece ani am putea distinge patru faze distincte. Prima dintre acestea, asociată creşterii bursiere din 2003-2007, a avut ca principal motor creditul abundent care a favorizat un proces de suprainvestire şi o manie consumeristă. Încrederea oarbă în viitor, optimismul faţă de parcursul economiei reale şi fascinaţia pentru deţinerea de active (cumpărate pe datorie) au exacerbat o serie de bule speculative. Când acestea au crăpat, în 2007-2008, am traversat o a doua fază în care investitorii au început să îşi dea seama de dimensiunea putregaiului din sistem. S-a observat atunci alocarea greşită a capitalului, cât de îndoielnice erau colateralele, iar căderea Lehman Brothers a spulberat multe convingeri legate de infailibilitatea numelor mari de pe Wall Street.
Revenirea pe care am traversat-o începând cu 2009 s-a datorat stimulilor. Această fază a avut la bază susţinerea autorităţilor şi pomparea de lichidităţi dinspre băncile centrale. Investitorii au adoptat poziţii de risc tot mai hotărât pe măsură ce au devenit încredinţaţi că statele şi organizaţiile internaţionale vor face TOTUL pentru a împiedica un colaps sistemic şi un proces generalizat de deflaţie a activelor. Convingerea că elicopterele cu bani vor sosi de fiecare dată la timp s-a înrădăcinat puternic la nivelul investitorilor, astfel încât trade-ul pe activele de risc a devenit unul supraaglomerat.
De aici, şi picajul din zilele acestea. La ieşire, cum toată turma era pe sens unic, părăsirea poziţiilor nu s-a putut face decât dezordonat, cu preţul doborârii într-un timp foarte scurt a cotaţiilor. Începând de acum s-ar putea contura o nouă fază în pieţele financiare internaţionale în care investitorii, deşi asumă că autorităţile vor face TOTUL pentru a împiedica o prăbuşire generalizată, acest lucru va fi INUTIL. După doi ani de dezmăţ monetar şi cheltuieli guvernamentale, pieţele par a realiza că stimulii nu funcţionează.
Economia reală nu mai răspunde la tratamentul administrat de băncile centrale şi state, respingând violent creditul care vine dintr-un sistem financiar stricat. O reintrare a economiei americane în recesiune după programele de stimulare derulate de stat cu preţul escaladării unor deficite bugetare vecine cu 10% ar fi cel mai ilustrativ exemplu în acest sens. Un prim răspuns că injecţiile de lichiditate nu reprezintă o soluţie pentru o economie cu probleme mult mai adânci ne este indicat chiar de preţurile activelor. Spre exemplu, indicele S&P500 al Bursei de la New York s-a reîntors după valul de scăderi din aceste zile în apropierea minimelor din vara anului trecut, deci dinaintea anunţării celui de-al doilea program de relaxare cantitativă. Doar trei săptămâni de vânzări agresive au anulat opt luni întregi de escaladare a cotaţiilor cu sprijinul banilor pompaţi de Rezerva Federală Americană.
Investitorii au reacţionat negativ în aceste zile în faţa necunoscutului. Pentru că nu ştim cum funcţionează economia fără stimuli. Sectorul privat vlăguit de rostogolirea agonizantă a unor credite virtual imposibil de rambursat ar putea fi incapabil să preia o eventuală retragere a cheltuielilor publice pe fondul nevoii de consolidare fiscală. Implozia creditului, pe de altă parte, ar putea fi destul de accelerată pentru ca în absenţa stimulilor monetari să nu genereze un proces deflaţionist.
Marţi seară, Rezerva Federală Americană şi-a luat un angajament faţă de pieţe: acela de a menţine ratele de dobândă excepţional de scăzute cel puţin până la jumătatea anului 2013. La o primă vedere, este vorba despre o decizie de stimulare monetară. Totuşi, banca centrală a SUA nu face decât să copieze piaţa unde preţul creditului este zero. Au fost chiar emisiuni pe scadenţe scurte ale Trezoreriei americane în săptămânile precedente la care investitorii au acceptat un randament negativ. Dobânzile zero pe instrumentele cu risc scăzut şi dobânda de referinţă a Fed-ului apropiată de aceeaşi valoare ne spun de fapt altceva: Creditul este o marfă fără valoare! Nimeni nu mai vrea credit! Toată lumea este saturată de credit în ţările dezvoltate; de la corporaţii şi municipalităţi, până la stat şi consumatori. Creditul este marfa stricată de pe taraba pieţelor financiare pe care nu o vrea nimeni nici la preţul zero!
Dacă vânzările din zilele acestea i-au prins pe mulţi investitori pe picior greşit, cu noi nu ar trebui să se întâmple la fel. Economia americană ar putea intra în recesiune în 2012, iar până la propagarea undei de şoc în România am avea ceva timp la dispoziţie pentru a ne pregăti. Sperăm să o facem mai bine decât data trecută.