Cel care produce. Cel care câştigă. Cel care plăteşte taxe şi impozite. Cel care, din patru în patru ani, merge la vot, mulţumit sau nemulţumit de modul în care i-au fost gestionate taxele şi impozitele în ultimii patru ani. Cel care simte că îi e mai bine sau că îi e mai rău după felul în care a fost cheltuit impozitul pe veniturile sale şi care are ocazia să-i spună politicianului, după modelul lui Trump: „You’re fired“ (Eşti concediat) sau, după caz, să îi mai ofere un contract, pe încă patru ani.
Contribuabilul este privit diferit în funcţie de conjunctura electorală. În campanie i se explică faptul că „ăia dinainte erau hoţi“ şi i se cerşeşte votul cu asigurarea că „banii lui vor fi cheltuiţi mai bine de acum încolo“. De multe ori, contribuabilii în preajma votului sunt însă priviţi ca „nou-născuţi“. Li se promite că va fi mult mai bine, deşi aceiaşi care o fac acum au avut patru ani la dispoziţie ca acest „mai bine“ să se fi întâmplat deja.
Cum au fost ultimii patru ani în România? „O greşeală de politică economică ne poate arunca în urmă cu doi – trei ani“, spunea, în primăvara aceasta, guvernatorul BNR. Mai explicit de atât nu a fost, însă, noi putem căuta. Şi am văzut că în vară această inflaţie a urcat la 9%, la fel ca în 2005, am văzut că preţul euro a atins niveluri nemaivăzute din 2005, vom vedea chiar că deficitul bugetar de anul acesta înseamnă mai mult decât ce a adus oricare campanie electorală din 2001 şi până acum. Mai mult, în cazul deficitului, înseamnă mai multă datorie. Şi te întrebi: pentru ce naiba ai făcut această datorie? Ce a rămas după gestionarea banului contribuabilului? Dacă privim dobânzile pentru lei, vom vedea că acestea sunt cel puţin la fel de mari ca în urmă cu trei ani.
Contribuabililor li s-a promis dreptatea. România nu ar fi avut autostrăzi pentru că era corupţie. Li s-au promis autostrăzi şi, iată, după patru ani, avem aproape acelaşi număr de kilometri de autostradă. Iar autostrada pentru care s-a semnat în anul 2004 este tot la stadiul de proiect, cu un cost estimat care s-a ridicat de la două miliarde la peste cinci miliarde de euro. Iar banii sunt ai contribuabililor. Cei cărora li s-a promis că banii lor vor fi cheltuiţi cu folos. Pentru patru domenii principale: infrastructură, educaţie, agricultură şi sănătate.
Contribuabililor li s-a promis adevăr. Adevărul este că după încă patru ani de creştere economică, polarizarea socială s-a accentuat. Cea mai mare parte din creşterea economică a fost însuşită de foarte puţini, iar cei mai mulţi a trebuit să împartă foarte puţin. Adevărul este că acum naţiunea este semnificativ mai îndatorată decât în urmă cu patru ani. Şi ce s-a făcut cu această datorie? Adevărul este că autostrăzile încă nu există, sistemul de educaţie nu s-a îmbunătăţit, agricultura a fost lăsată în gestiunea naturii, iar sănătatea, deşi beneficiază de mai mulţi bani, plusul nu se transformă în servicii medicale mai bune. Adevărul este că în toate cele patru capitole prioritare, într-o perioadă de boom economic, noi am stat pe loc. Boomul a trecut pe lângă noi.
Profesorii vor salarii mai mari cu 50%. Pardon, parlamentarii au socotit că e mai bine dacă promit profesorilor salarii mai mari cu 50%, iar profesorii, pe bună dreptate, şi-au însuşit pretenţia. Iar aceasta a contaminat întreg sectorul funcţionarilor bugetari. E cumva sănătatea mai bine plătită? Sarcina găsirii soluţiilor revine executivului, care răspunde sec: nu sunt bani.
Aşa e, în acest moment nu sunt suficienţi bani pentru toate revendicările salariale. După patru ani de creştere economică, paradoxal, nu sunt bani exact pentru toate cele patru domenii prioritare. Doar că singurii îndritruiţi să spună dacă sunt sau nu bani nu sunt nici parlamentul, nici guvernul, nici măcar preşedintele României. Ci doar cel care oferă banii: contribuabilul. Treaba celorlalţi este să gestioneze bine banul lui sau să nu îl gestioneze deloc. Politicianul are un contract de management cu plătitorul de taxe, care, simplist, sună aşa: tu îmi laşi la dispoziţie banii tăi, plătitorule, iar eu, politician, mă angajez să îi gestionez optim. Dacă apar probleme, se găsesc soluţii. Dacă nu, mă trimiţi acasă.
Treaba managerului este să găsească soluţii: nu sunt bani? Îi fac de aici. Spre exemplu, ce bani scapă neimpozitaţi din România? Ce profituri sunt exportate prea rapid şi prea puţin impozitate peste graniţă? De unde pot creşte eu capitolul venituri astfel încât să îmi permit cheltuielile? Ce costuri pot eu reduce? Iar dacă a apărut o problemă majoră (spre exemplu, Legea privind majorarea salariilor profesorilor cu 50%), am făcut eu suficient astfel încât să previn această turbulenţă majoră? E ca şi când constaţi că avionul pe care îl pilotezi nu are suficient cherosen şi că trebuie să aterizezi de urgenţă. Dar tu, căpitane de judeţ, ai „făcut plinul“ avionului înainte de decolare? Ai verificat indicatoarele de bord? Dacă nu, nu ai nici o scuză. Or, în cazul profesorilor, aţi văzut reprezentanţii guvernului să verifice indicatoarele de bord înainte de a lua decizia de decolare? Dacă nu, înseamnă că eşti un căpitan prost. Iar locul tău este în hangar, şi în nici un caz comandant de zbor. Dacă da, şi totuşi ai decolat (unanimitate la votul pentru majorarea salariilor profesorilor), înseamnă iarăşi că eşti un căpitan prost. Iar locul tău e, din nou, în hangar. Eu nu vreau să îmi pun contribuţiile şi viitorul la dispoziţia sau sub managementul unor comandanţi proşti. Care cred că aeronava se poate menţine în aer prin ordonanţe de urgenţă, chiar şi atunci când nu mai e combustibil. Care, prin îndatorarea naţiunii, au decretat „starea de bunăstare“. Şi care, în numele banului contribuabilului, l-au risipit. Pentru că altfel nu se explică de ce, după patru ani de zbor, suntem tot acolo. Însă, toţi aceşti patru ani au presupus costuri. Cine plăteşte factura pentru că nu s-a făcut nimic? Ghiciţi cine: tot contribuabilul. Celui care, acum, i se solicită votul.
