Un fenomen interesant se produce din ce în ce mai des în ultimii ani. Instituţiile de presă ajung să fie văzute de diverse entităţi ca nişte actori meniţi să joace după cum li se cântă şi, eventual, suficient de smeriţi încât să mai şi mulţumească după pentru privilegiul muzicii proaste.
Săptămâna trecută m-am numărat printre oamenii din presa locală invitaţi la restaurantul Ellipse de la Ramada Plaza Craiova, la un eveniment pentru decernarea unui titlu important în lumea gastronomiei. Am mers alături de o colegă, pentru a ne convinge de preparatele aparte pregătite pentru a cuceri papilele juriului internaţional, mobilizată de propria-mi pasiune pentru gastronomie şi de curiozitatea aferentă.
M-a frapat, la prima vedere, placheta cu titlul decernat deja atârnată pe perete, încă dinainte ca juriul să deguste preparatele. M-am aşezat apoi la masa presei, între masa juriului şi încă o masă privilegiată, am primit meniul “câştigător”, apoi au început să vină preparatele. La mesele 1 şi 2. Masa 3, cum va fi numită de aici înainte masa presei, nada. Niente. Rien, pe limba iluştrilor maeştri degustători!
Mâncare pentru papile… pardon! pupile
Ne-a luat ceva timp să înţelegem ce se întâmplă. În timp ce masa juriului şi masa privilegiată degustau preparatele, presa era invitată să se zgâiască, aflată strategic între cele două. Meniul nostru, de fapt, consta în zgâit şi, eventual, amuşinat. O chestie care nu implică papile, ci pupile. Ochi mari, care să bată până la mesele vecine, ca să poată ghici una, alta, în farfuriile care nu ne erau sortite. Şi nări puternice, care să poate deduce calitatea preparatelor numai din miros.
În timp ce chelnerii şi somelierul mişunau necontenit pe lângă mesele privilegiate, cu o densitate pe metru pătrat de invidiat, trei reprezentanţi mass media rătăciţi la straniul eveniment se întrebau: “Ce caut eu în viaţa mea?”. Dacă la început citeam pe meniu ce mănânce oamenii de lângă mine, încercând să mă prind la ce preparat au ajuns, am pierdut, la un moment dat, şirul.
Suprarealism
Au apărut apoi întrebările fugare: apă plată sau minerală? Şi, după ce le-am bătut obrazul pentru inadecvarea prezenţei noastre, o friptură cu cartofi, urmată de piure de… cartofi. Or fi rămas de la meniul zilei sau, mai degrabă, erau pregătite pentru meniul de a doua zi, din ce am văzut ulterior pe pagina restaurantului. Între timp, rafinamentul şuiera pe lângă noi, îndreptându-se neabătut spre mesele privilegiate. Concluzia: nişte oameni te invită la ei acasă şi îţi pun în farfurie ciorbă de cartofi în timp ce ei se delectează cu tot soiul de delicateţuri. Pe cuvânt c-aş râde dacă nu mi s-ar părea suprarealist!
Am aflat apoi că astfel de porţii vor continua să fie degustate tot în modul “privilegiat” şi în viitor, întrucât ele nu vor face parte din meniul “a la carte”, ci vor putea fi testate doar în număr limitat, de maxim şapte porţii, cu o comandă specială în prealabil. Bună afacere, afişezi o plachetă care-ţi laudă mâncarea greu accesibilă, în timp ce restaurantul serveşte clientului de zi cu zi alte preparate.
Placheta aurie pentru…
În altă ordine de idei, din fotografii preparatele arătau interesant. Se pare, însă, că nu ne-am încadrat în cele şapte porţii norocoase ale zilei. Dar să inviţi presa ca să îi fâlfâi pe la nas preparate pe care le mănâncă alţii în faţa ta şi apoi să te mai şi aştepţi să dea sfară-n ţară… Asta merită o plachetă aurie pentru cea mai penibilă invitaţie adresată vreodată unor reprezentanţi mass media! Şi coroniţă, în locul desertului. Să vă fie de bine!
Opinie oferită de Andreea Pădureanu
Editor: Anda Simion
