Legile asupra cărților de joc din cluburi, cazinouri și societăți, asupra repausului duminical, contra beției, asupra căsătoriilor militare, pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești sunt doar câteva dintre codurile după care funcționa societatea românească între anii 1856 – 1913.
Codul general al României sau Codul lui Hamangiu, cum este cunoscut, adună legi care s-au succedat și care au reprezentat fundamentul societății românești moderne în perioada 1856-1913. Legile pentru încurajarea industriei naționale, a repausului duminical, a maximului de taxe, de poliție sanitară, a industriei insalubre, a măsurilor și greutăților, a zaharinei, a teatrelor, asupra conservării monumentelor istorice, pentru cotitul vaselor (stabilirea capacității vaselor, funcția numindu-se cotar) sunt doar câteva dintre ele.
Atrage atenția Legea asupra cărților de joc din cluburi, cazinouri și societăți, emisă în 1900 și modificată în 1907 și care avea în vedere corectitudinea și buna funcționare a sistemului de impozitare pe jocurile de noroc. „Cărțile de joc în aceste stabilimente erau învestite cu un timbru special care se procură de la Regia monopolurilor. După prima aprovizionare la înlocuire se returnează un as și figurile dintr-o culoare. Sporirea perechilor de cărți se face cu autorizare“, notează Marius Dobrin în lucrarea sa „În căutarea memoriei“.
De asemenea, în lista legilor din România figura și Legea asupra repausului duminical, care prevedea scoaterea pâinii din lista produselor alimentare de consum imediat. În acest fel, brutăriile și franzelăriile puteau fi închise duminica și de sărbătorile legale.
Interesantă este și Legea contra beției, ce a fost emisă la 7 martie 1908, și care a cunoscut modificări în anii următori. Legea cuprindea măsuri de limitare a punctelor care ofereau băutură „până când numărul debitelor va fi ajuns unul de fiecare 300 de suflete, excepție făcând stațiunile unde se admitea depășirea acestei proporții“, se mai notează „În căutarea memoriei“.
Legi care asigurau prestigiu unei categorii sociale
O importanță deosebită pe care o arăta statul român în preajma anului 1900 viza prestigiul unei categorii sociale, stipulată prin Legea asupra căsătoriilor militare. Redăm grație însemnărilor lui Marius Dobrin articole din lege. „Art. 1. Ofițerii și asimilații lor de orice grad și de orice armă, din activitate și disponibilizați, nu se pot căsători decât în urma unei autorizațiuni date în scris de către autoritatea militară superioară. Art. 2. Ofițerii nu se pot căsători înainte de a avea vârsta de 23 de ani.
Art.3. …va trebui să justifice: vârsta, moralitatea viitoarei soții, dota ce o ia (cel puțin 2.500 de lei pentru gradul de sublocotenent sau ofițer inferior, 1.500 de lei pentru căpitan etc). Dacă el este văduv și cu copii se poate căsători și la o dotă de 1.200 de lei.
Fiicele de ofițeri se pot căsători și cu o dotă de 1.500 și respectiv 1.000 de lei“. Articolul 8 din lege aducea unele completări, de genul „Trusoul sau obiectele mobile nu intră în fondul dotal“, tot astfel cum articolul 10 stipula „Nu se acordă dispensă“, pentru ca articolul 11 să aducă mențiunea cea mai importantă „Ofițerul care nu respectă este demisionat și șters din controalele armatei“.
De asemenea, regulamentul de aplicare a acestei legi stabilea și actele care pot vorbi despre moralitatea și buna educațiune a viitoarei soții. Domnișoarele ce urma să se căsătorească cu ofițeri trebuia să dețină „certificat al primăriei comunei unde locuiește vizând onorabilitatea părinților; certificat de bună educație și onorabilitate a viitoarei soții dat de cinci capi de familie cunoscuți din comuna în care locuiește. După acordarea autorizației, ofițerii sunt obligați a raporta în timp de o lună ziua, luna, anul, biserica și localitatea unde s-a făcut căsătoria“, se notează în Codul lui Hamangiu.
Alte reglementări
Funcționa în preajma anului 1912 și Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești în care era definită organizarea meseriilor și gradele de specializare: ucenici, călfițe, calfe, meșter etc.: „Femeea care exercită o meserie sigură sau în tovărășie cu voia tacită sau expresă a bărbatului nu are nevoie de autorizație pentru orice act privitor la meseria ei“, se stipula, la fel cum se aduceau lămuriri cu privire la măsurile ce trebuie îndeplinite de cei care doreau să devină meșteri: „Aceia care au atins această vârstă (16 ani – n.r.) și au bună purtare și sârguință la meșteșug pot fi declarați de comitetul breslei ca majori în ceea ce privește meseria lor“. Și străinii aveau liber la practica oricăror meserii din nomenclator cu o singură condiție: „Dacă și românii se bucură de aceleași drepturi în Statul ai cărui supuși sunt“.
Sunt reglementate și cărțile de calfă și de meșter. „Copiii sub 11 ani nu pot fi primiți ca ucenici, iar băieții sub 15 ani și fetele sub 17 ani nu pot fi acceptați la lucrări primejdioase… Ucenicul și călfița sunt sub ascultarea părintească a patronului, care avea atribuții față de tinerii care deprindeau o meserie. Prin lege erau obligați să îngrijească creșterea morală și religioasă a lor, să silească să meargă la școala de ucenici a corporației, să privegheze la curățenia lor“, notează Marius Dobrin, citând un volum din seria de culegeri de legi prezentate de C. Hamangiu, consilier la Curtea de Apel Galați.
Acestea sunt doar câteva dintre legile care funcționau în România anilor 1856 – 1913, conturând o societate care își dorea modernizarea.
